ZBUCIUM
Uneori simţi nevoia să pleci – să fugi undeva în afară de ziduri şi străzi, în afară de gând şi –ntrebare . De fapt nu ştiu precis dacă voiam să plec pentru a uita sau tocmai plecam pentru a înţelege mai bine. Nu ştiu, aceste străzi, aceste clădiri care-mi deveniseră prieteni, în dimineaţa aceea începeau să mă încurce – o zi într-un an – anul trecut, în ziua aceasta un băiat mi-a dăruit o floare de tei – el nu ştia, nu , el nu ştia nimic, dar pentru mine floarea de tei a fost… Există zile de gol, există zile – negre – ce înfrâng o spirală… atunci, atunci… Nu ştiu. Atunci trebuie ceva, ca o floare de tei, să putem începe din nou…
Bătrânul venise cu mine – nu ştiu de ce, dar luasem bătrânul acela cu mine, există şi în el o-ntrebare ? Tulpina cartofului tânjea înspre sus – frunzele mici de plantă ciudată – am mângâiat o nervură, apoi… gândacii de colorado – nu, nu ar fi rău să iau cinci gândaci de colorado ( am acasă un copil care strânge gângănii…) . E mai bine uneori să stai printre plante – la frunza aceasta uiţi tot ce vrei , la frunza a doua îţi aminteşti precis, apoi în nervură. Şi din nou, şi din nou… Dacă vrei , poţi să tragi la trupuri de grâu, dacă vrei, la frunzare….
,,Nu aţi vrea să vedeţi …?” Orbul a venit mai aproape. Da’ de ce nu, ar fi interesant să vedem… Ce? Orice, numai să fie altceva, orice altceva, decât tot ce ştim, acel ,,ceva” pe care privindu-l să uităm tot. ,,Veniţi să vedeţi…”şi orbul a luat-o înainte – biserica – vas şi iarbă în cer. Culorile…cât de ciudat, căldura se juca în nuanţă, mi-aş fi dorit un zbor. Şi sens. Şi tăceri. Şi dor albastru…,,veniţi să veniţi” – orbul ne-a dus mai departe – O! camera aceea ciudată – ciudatul acela de frig! Nu . Nici orbul nu intrase vreodată aicea, dat eram trei şi-ar fi vrut..
– Poate aştepta un răspuns de la noi ? …,,aici…” Nu a mai fost vorba de zbucium. Orbul tăcea, aşteptând să-i vorbim, bătrânul plângea în hohot de vreme. Nu ştiu. Nu aş putea să explic. Încercam să uit ? Încercam să ştiu mai intens ? Cât de concret, scheletele acelea acolo… O făclie aprinsă alături şi zidul tăcând şi frigul şi frig… ,,Nu am vrut să ajung pân-aicea !” Orbul…cuvinte…ce sens mai aveau? Eram cu toţii la fel înspre zbucium şi orbul, bătrânul şi eu am fost…Corpul…Oh, corpul acesta al meu…Trupul… Aveam o rochiţă cu mânecă scurtă – dar ce importanţă avea ? Dacă mă gândesc bine , rochiţa-mi stătea minunat – aveam mapă caietul cu versuri, gândacii şi flori de ierbar…,,Nu am ştiut…!”şi cuvintele au venit târziu pentru linişti – puteam să plecăm, dar de-acum ştiam… Da, puteam să plecăm , nu mai aveam nimic de văzut, nu mai era nimic nou… Am ieşit din camera aceea ciudată: acum şapte ani a murit tatăl meu….
- MAGAZIN CRITIC se confruntă cu cenzura pe rețelele de socializare și pe internet. Intrați zilnic direct pe site pentru a vă informa, abonați-vă și contactați-ne: aici.
Dacă apreciați munca noastră, vă invităm să dați un Like și să distribuiți pagina de Facebook.
MAGAZIN CRITIC – ziar de orientare conservatoare. Contează pe ȘTIRI ce contează