INIMA STRĂINULUI (21) | Nuvelă-foileton
După două zile, timp pe care Eusebiu îl petrecu în mod minunat cu Fabian vizitând Iașul, porniră spre comunitatea religioasă din munți. Se întâlniră cu Marcu într-un oraș ce se afla în apropiere de acea comunitate. Călătoriseră cu mașina lui Fabian până acolo, iar Marcu îi aștepta la un peco însoțit fiind de un bărbat ce se recomandă cu numele de George. Marcu se bucură de întâlnirea lor și îi îmbrățișă. Revăzându-l pe Marcu, Eusebiu se bucură și constată că acesta se maturizase și că chipul său îi amintea de Sefora și asta îi deschise puțin o rană mai veche din inima sa ce o credea cicatrizată. La fel ca și prima oară când îl văzuse în Berlin rămase uimit că pe fața sa se oglindea faptul că descoperise o taină minunată și că acea descoperire îl umplea de bucurie și de aceea împărtășea tuturor vestea bună a mântuirii.
Cu mașina lui Fabian urmară furgoneta opel de culoare gri în care era Marcu și George. Furgoneta avea scoase scaunele din spate și era încărcată cu diferite pachete. După o călătorie frumoasă ce dură mai bine de o oră, timp în care Eusebiu admiră peisaje frumoase ajunseră într-o vale plină de verdeață ce era înconjurată de munți falnici pe a căror creste se vedea zăpada ce sclipea în bătaia razelor de soare. Pe Eusebiu îl încânta toată acea priveliște și avea impresia că vârfurile munților învăpăiați de lumina solară și bolta cerească ce se întindea ca o cupolă albastră nesfârșită îi transmiteau chemarea de a urca pe treptele măreției.
Acolo erau câteva case unele cu mansardă și altele doar cu un nivel, și o mică biserică cu o turlă învelită cu tablă zincată. Eusebiu privind acea biserică cu pereții vopsiți în alb avea impresia că și de acolo venea o chemare lină, duioasă, de a se întâlni în acel loc cu Dumnezeu. Dincolo de casele răzlețite se întindea o clădire lunguiață despre care Eusebiu află că era o școală biblică la care veneau voluntari ce doreau să se pregătească pentru a deveni misionari. În spatele acelei școli era anexat un mic cabinet medical, apoi la o depărtare de cinzeci de metri se întindeau câteva solarii, în preajma lor era parcat un tractor mic de culoare verde. În partea dreaptă a școlii la ceva depărtare era o groapă mare, acolo era locul unde se construia o capelă și un centru medical. Câțiva oameni lucrau la fundația acelor clădiri, unii cofrau iar alții întindeau fier beton pe care apoi îl îndoiau la anumite dimensiuni pentru a fi asamblat la fundație.
În următoarele zile viața pentru Eusebiu începu să se desfășoare într-un mod cu totul nou. Se scula dis-de-dimineață, mergea la capelă unde Marcu oficia un scurt moment devoțional și se rugau apoi porneau cu toții spre diferite munci. Femeile de acolo se ocupau de copii și pe lângă faptul că găteau mâncare făceau și alte treburi precum munca la solarii. Bărbații în mare parte mergeau la lucru la fundația clădirilor ce urmau să fie construite. Lui Eusebiu îi făcea plăcere faptul că muncea în acel aer curat de munte și de asemenea îl încântau oamenii minunați pe care îi întâlnea acolo. Ba mai mult de atât era fascinat de experiențele cu Dumnezeu pe care unii din acei oameni le povesteau. Ceea ce înțelegea despre acea comunitate era că câteva familii se desprinseseră din mijlocul societății pentru a se feri de ascensiunea globalismului, trăind în munți și practicând credința creștină.
Într-o seară, Fabian îi prezentă o femeie ce avea în jur de șaizeci și doi de ani și care se numea Lidia. Pe Eusebiu îl impresionă chipul acelei femei ce era medic și lucra ca voluntar acolo în acea vară, mergând de asemenea și cu caravana prin satele din împrejurimi și chiar în orașul din apropiere pentru a-i ajuta pe oameni. Lidia era înaltă, nu prea corpolentă având părul lung și cărunt pe care și-l ținea legat într-o coadă la spate. Însă ce impresiona la ea era chipul ei în care se adânceau unele riduri ce îi străbăteau fruntea și obrajii, dar în mod special la ea ieșeau în evidență ochii ei verzi, mari, luminoși, ce reflectau altruism autentic, iar în momentul când zâmbea fața ei se lumina pătrunsă fiind de bunătate creștină.
În acele zile datorită efortului depus la acea muncă Eusebiu începu să resimtă dureri în genunchiul piciorului stâng și fu nevoit în câteva rânduri să meargă la cabinetul Lidiei unde de obicei erau oameni veniți cu mașinile de prin împrejurimi pentru a fi consultați gratis. De asemenea Lidia adusese și un stoc de medicamente pe care le oferea oamenilor fără a le lua bani. De obicei Eusebiu mergea seara la cabinetul ei după ce își termina munca sa. Într-o seară veni împreună cu Fabian care o cunoștea pe Lidia de mai mulți ani datorită faptului că era din Iași și pe vremuri își tratase fetele la ea. Lidia era singură în cabinetul ei zugrăvit în alb și mobilat cu acel tip de mobilier specific cabinetelor medicale. Îi invită să se așeze pe cele două scaune așezate în fața biroului ei. După ce discutară puțin, îi ceru lui Eusebiu să se întindă pe patul medical și îi examină genunchiul, apoi îi puse o genunchieră specială, îi dădu o alifie și începură să converseze între ei. La un moment dat Fabian întrebă:
– Domnul doctor Marin ce mai face?
Lidia se întristă puțin și spuse:
– Trăiește în lumea lui, din păcate m-am despărțit de el.
– O, îmi pare rău să aud asta! Dar fetele unde sunt?
– Cele două fete ale mele sunt mari acum, profesează medicina și mă bucur că ele au ales să imite stilul meu de viață și nu al tatălui lor.
– Asta este minunat, dar ce s-a întâmplat cu dl. doctor Marin pentru că din câte îmi aduc eu aminte era și el foarte dedicat în a face bine oamenilor?
– Asta a fost la început în perioada când tu ne-ai cunoscut. Pe atunci el își făcuse o pasiune din a le face oamenilor bine. Însă pe parcurs lucrurile au luat o altă întorsătură datorită faptului că a ajuns un chirurg bun și foarte faimos și asta i s-a urcat la cap. A început să trăiască în mult lux și apoi a avut aventuri cu unele asistente ce lucrau cu el. Eu l-am avertizat că nu face bine, mai ales și datorită faptului că pe lângă medicină a studiat și teologia cu scopul de a-i ajuta pe oameni și din punct de vedere spiritual. Noi când ne-am căsătorit am pornit în viață medici fiind, cu gândul de a-i ajuta pe oameni. Mottoul nostru era și al meu a rămas versetul din Evanghelia după Ioan 12-24: ,,Adevărat, adevărat vă spun că, dacă grăuntele de grâu care a căzut pe pământ nu moare, rămâne singur, dar dacă moare, aduce multă roadă.” Eu am trăit de-a lungul anilor urmând exemplul lui Hristos și mi-am educat și fetele în acest spirit al jertfirii de sine. Însă Marin și-a ales un alt mod de a înțelege și trăi viața. Cel mai mult m-a scandalizat faptul că primea sume de bani de la oameni pentru a realiza anumite operații. De aceea l-am înfruntat în față și i-am spus: ,,Ție nu îți este rușine în ce hal ai putut să cazi?” Și de aici a început ruptura între noi. Eu am rămas în continuare fidelă principiilor din tinerețea mea, pe când el din punct de vedere spiritual a decăzut. Pe mine mă motivează foarte mult în continuare imaginea ce se desprinde din Evanghelii a lui Iisus vindecându-i pe oameni, dedicându-se cu iubire oricărui caz și oricărei persoane ce venea la El, îi insufla speranță. Asta fac eu de mulți ani și pentru a îndeplini o astfel de lucrare pe lângă medicină am studiat psihologie și teologie atât cât timpul mi-a permis. Specialitatea mea în medicină este cea de medic internist dar am aprofundat și alte ramuri ale medicinei, iar la nevoie pot face și o operație care nu este prea complicată pentru că au fost ocazii când l-am asistat pe Marin în timp ce făcea diverse operații pacienților săi. Pe lângă lucrarea de slujire ce o fac în favoarea oamenilor și care îmi aduce mari satisfacții, mă bucur și de nepoții mei. Dar cel mai mult vă mărturisesc în mod sincer mă bucur în comuniunea cu Dumnezeu. Îmi încep fiecare zi lecturând din Biblie și cerând prin intermediul rugăciunii înțelepciune de la Dumnezeu pentru ca să știu cum să tratez fiecare pacient.
– Este trist ce aud despre dl. doctor Marin și în același timp minunat tot ce ne-ai povestit despre motivația ta și lucrarea pe care o faci. Dar despre pandemie, virusul covid-19 și vaccinuri ce ne poți spune? întrebă Fabian.
– Am primit în toți acești doi ani de pandemie de nenumărate ori această întrebare, și am răspuns mereu spunând că virusul a fost creat în mod artificial în laborator, vaccinurile sunt experimentale și nu trebuiesc administrate oamenilor pentru că după cum s-a văzut nu au ajutat la combaterea bolii. Unde s-a mai pomenit să vaccinezi de patru ori o persoană împotriva unei boli și acea persoană să facă acea boală? Iar despre pandemie pot să spun că este de fapt o plandemie ce slujește pentru îndeplinirea scopurilor meschine a elitei mondiale ce conduce totul după planurile lor și care doresc să implementeze marea resetare cu toată agenda lor satanică în opinia mea și mai ales se tot bate tarabana pe transumanism care nu este altceva decât o prostie utopică. Și spun asta eu ca o ucenică a științei medicale aflate în slujba și spre binele omenirii. Marin în aceste aspecte este și el de aceeași părere cu mine. Din păcate mulți din colegii mei medici au cedat și au făcut jocul celor de la putere în detrimentul oamenilor de rând. Unora când le-am atras atenția mi-au spus să-i las în pace pe oamenii de rând și să nu le deschid mintea pentru că sunt proști și nu înțeleg. Dar lucrurile nu sunt chiar așa pentru că oamenii simpli înțeleg destul de mult dovada acestui fapt, este eșecul campaniei de vaccinare din România promovată de politicieni. Am mers întotdeauna pe principiul că nu poți face bine trișând. Iar acum avem și sindromul morților subite. Ce este îngrozitor și ceea ce mă uimește pe mine este faptul că în ciuda acestor realități se organizează pentru la toamnă o nouă campanie de vaccinare ce se dorește a fi de succes.
Eusebiu în linii mari îi povesti despre moartea Seforei. La care Lidia spuse vădit emoționată:
– Cum Sefora a fost soția ta? Eu o cunoșteam pe ea de când era copilă și pe fratele ei Marcu de asemenea. Am regretat enorm moartea ei, a fost o femeie deosebită de o înaltă ținută morală.
Eusebiu auzind acele cuvinte se întristă și simți cum rana din inima sa se deschide și mai mult. Însă în următoarele zile își găsi din nou în acel loc echilibrul sufletesc, dar nu putea să se bucure în mod deplin în mijlocul acelor oameni pentru că de undeva din adâncul conștiinței sale îi vorbea stăruitor un glas care îi spunea: ,, Este nobil ceea ce tu faci în acest loc muncind printre acești oameni, dar față de Elena actuala ta soție oare ai procedat corect abandonând-o. Ai venit aici și pentru a afla care este voia lui Dumnezeu în acest aspect al vieții tale, dar nu îndrăznești să te retragi în munți și să ceri prin rugăciune înțelepciune divină pentru a știi cum să acționezi.” Eusebiu hotărî în sinea sa ca în următoarea zi de închinare de la sfârșitul săptămânii să nu mai meargă la biserică ci să se retragă în munți pentru a se ruga și descoperi calea pe care trebuia să o urmeze.
Va urma…
Eugen Oniscu, Berlin
- MAGAZIN CRITIC se confruntă cu cenzura pe rețelele de socializare și pe internet. Intrați zilnic direct pe site pentru a vă informa, abonaţi-vă. Contactați-ne: aici.
- Dacă apreciați munca noastră, vă invităm să dați un ,,Like” și să distribuiți pagina de Facebook.
- Pentru o presă independentă, ne puteți sprijini cu o donație. Vă mulțumim!
- MAGAZIN CRITIC – ziar de orientare conservatoare. Contează pe ȘTIRI ce contează