Comunicarea interculturală

 Cultura unei comunități este marcată de religie ( percepția sacrului, sărbătorile religioase, influența religiei asupra bucătăriei, practicilor zilnice ), limbă, istorie, obiceiuri, valori, simboluri, comportamente,  percepția asupra timpului ( punctualitatea), stilul de comunicare (există culturi în care gesturile care însoțesc comunicarea reprezintă cheia decodificării mesajului verbal), intoleranță, dar și de știință, artă, arhitectură, tehnică, administrație, economie, mod de viață iar acestea sunt evidențiate prin comunicare; comunicarea între indivizii ce aparțin unor culturi diferite poartă numele de comunicare interculturală,(*) și aceasta armonizează posibilitatea de a trăi împreună dar și adoptarea unor comportamente civilizate și promovarea dialogului egal. O comunicare civilizată este eficientă daca se elimină blocajele determinate de apartenența la o rasă, religie, spațiu geografic, social, istoric; trebuie înlăturate diferențele rasiale, sociale, naționale, etnice, religioase și acceptați ceilalți așa cum sunt. Cultura reprezintă totalitatea valorilor materiale și spirituale create de omenire și a instituțiilor necesare pentru comunicarea acestor valori.

     Pentru a interacționa, comunicarea cu persoane care aparțin altor limbi, etnii, naționalități, religii, statuturi sociale și economice, trebuie să dispunem de anumite abilități, precum : tolerarea incertitudinii, empatizarea, adaptarea la comunicare, abținerea de la afirmarea prejudecăților, gestionarea interacțiunii; este necesar să punem accent pe respectul reciproc, empatie, orientare spre cunoaștere, pe comportamentul relațional.

     Cozma Seghedin definea comunitățile interculturale astfel: ”grupuri culturale, etnice, religioase care trăiesc în același spațiu, întrețin relații deschise, de interacțiune, schimb și recunoaștere mutuală, respectând valorile, tradițiile și modurile de viață ale fiecăruia”.

     Diferența dintre culturi nu este de natură valorică; cu alte cuvinte nu putem vorbi de culturi superioare sau inferioare, culturi bune sau rele, ci numai de culturi diferite. Multiculturalul descrie specificul interacțiunii dintre actorii sociali ( indivizi sau grupuri) care trăiesc unii alături de ceilalți, spre deosebire de ” intercultural”, care circumscrie ( delimitează interacțiunile dintre oamenii care trăiesc unii împreună cu ceilalți.

     Comunicarea între două persoane sau grupuri aparținând unor culturi diferite ( de exemplu, europeană și asiatică sau asiatică și americană) nu este tocmai ușoară, în sensul că ea presupune o cunoaștere prealabilă ( dinainte) a culturii celeilalte persoane sau a celuilalt grup. Astfel, comunicarea, respectiv relația cu acea persoană sau cu acel grup, poate avea de suferit ( interpretările eronate ale unor cuvinte, gesturi, atitudini sau așteptările reciproce neîndeplinite pot duce la neînțelegeri, certuri sau tensiuni mari și, în final, la relații reci sau distruse). Chiar la nivelul indivizilor aceleiași culturi ( cultura românească) pot apărea diferențe destul de mari de gândire, mod de viață, stil personal, diferențe care, nefiind tolerate și acceptate, pot duce la conflicte. Cu atât mai mult, între indivizii aparținând unor culturi diferite pot apărea probleme de acceptare reciprocă, de comunicare și de relaționare. Esențial este aici, așa cum am precizat mai sus, cunoașterea dinainte a individului sau grupului cu care trebuie să interacționăm ( ce cultură are și care este specificul acestei culturi, cum gândește, care-i este modul de viață, stilul personal, tradițiile, obiceiurile, prejudecățile). Această cunoaștere dinainte, atunci când o putem realiza, se poate face prin documentare, întrebând pe cineva documentat, avizat sau un specialist sau prin comunicare directă și deschisă cu persoana sau grupul respectiv.

     Fiecare individ trăiește într-un anumit mediu, într-o anumită comunitate, lucru care îl înzestrează pe acesta cu o identitate socială ( ceva ce îi este specific doar lui și comunității din care face parte). Această identitate este rezultatul interacțiunii  dintre om și mediul în care trăiește. Orice individ se definește prin apartenența la un grup social, ceea ce îi conferă acestuia o identitate colectivă. Putem face diferența între trei tipuri de identități colective în funcție de apartenențele specifice: apartenența naturală ( sex, culoarea pielii), apartenența înnăscută ( naționalitatea, confesiunea, etnia), apartenența dobândită ( prin informație, cultură, educație).

     Ne putem întreba uneori : cum comunică indivizii cu identități sociale și colective diferite? Și aici este nevoie de acceptare reciprocă a diferențelor și valorificarea acestor diferențe. Indivizii cu identități sociale, colective sau chiar culturale diferite se pot completa reciproc atât în comunicare, cât și în munca în echipă, dacă au această capacitate de a înțelege și accepta specificul celuilalt. În caz contrar, se poate instala între ei o luptă inutilă pentru a-l schimba pe celălalt, după specificul personal, fapt ce creează distanțare emoțională, frustrare, disconfort, neplăcere și chiar dezbinări sau rupturi în relații. Cu alte cuvinte, dificultățile apărute în comunicarea interculturală sunt numite obstacole sau bariere în comunicare. Acestea pot fi legate de neînțelegerea limbii, de diferențele de percepție, de credința în superioritatea propriei culturi și de disprețul față de alte culturi, de capacitatea redusă de ascultare, de lipsa de interes, sinceritate, respect. Aceste reprezentări sunt cunoscute sub numele de stereotipuri. Prejudecățile sunt tipuri specifice de atitudini, caracterizate printr-o poziționare relativ permanentă, subiectivă, față de indivizi, grupuri, naționalități, instituții. Șocul cultural reprezintă o barieră importantă în comunicarea interculturală, reprezintă incapacitatea de a înțelege sau accepta persoane cu seturi de valori, standarde și stiluri de viață diferite de ale noastre. În dialogul dintre indivizi oarecare apare, de regulă, autodezvăluirea. Ea trebuie înțeleasă drept capacitate a omului de a transmite celui/ celor cu care comunică informații consistente, relevante despre propria sa identitate. O asemenea ” deschidere” este marcată de specificul contextului socio-cultural în care individul se dezvoltă. În culturile occidentale, individualiste ( care pun accent pe individ, nu pe colectivitate) se dă importanță autodezvăluirii personale, în schimb în culturile orientale, colectiviste se încurajează și se practică autodezvăluirea relațională ( există tendința în aceste culturi ca oamenii să nu-și dezvăluie gândurile sau sentimentele proprii înainte de a cunoaște opiniile partenerului de relație). Dialogul intercultural presupune interacțiunea directă dintre oameni de diferite culturi și presupune nu numai înțelegerea normelor unui grup, ci acceptarea și tolerarea diferențelor, interacțiune, schimb, deschidere, reciprocitate, solidaritate. Procesul de dezvoltare a dialogului intercultural presupune intensificarea interacțiunilor dintre persoane ce aparțin unor culturi diferite sau popoare în baza unor principii universal valabile, precum toleranța, respectul și colaborarea, prin creativitate, inovație, dezvoltare personală, dar și comunitară.

Profesor: Giugiuc Ciprian – Daniel

*Daria-Daniela Lupșa, Educație socială, clasa a VI-a, Editura Didactică și Pedagogică, București, 2018

• Suntem cenzurați online, pe rețelele de socializare. Zilnic, puteți accesa site-ul pentru a vă informa.
• Contactați-ne oricând. Pentru o presă independentă, fără cenzură, sprijiniți-ne cu o donație. Vă mulțumim!
• Apărăm Credința și Patria. Susținem Familia, Cultura și Viața de la concepție la moartea naturală.

MAGAZIN CRITIC – ziar online cultural, conservator. Presă cu frică de Dumnezeu