Comunicarea intrapersonală și interpersonalã
Palatul Mogoșoaia
Potrivit informațiilor oferite de Brumărel Ciutan, comunicarea intrapersonală ( reflexivă) se referă la comunicarea cu sine însuși, are în vedere gânduri, sentimente, atitudine de reflecție asupra sinelui, asupra propriului comportament, înfățișare meditativă, dezbateri interioare, „ omul stă de vorbă cu sine fără cuvinte”. Aceasta se caracterizează prin dialog interior, persoana își ascultă propria voce interioară, își pune întrebări și încearcă să răspundă la ele, este un spațiu mintal care nu presupune codificarea, decodificarea informației, pune accent pe gândirea emoțională, fiind în strânsă legătură cu limbajul. Suntem simultan și emițători și receptori ai comunicării iar de cele mai multe ori dezbaterile interioare sunt utile, binefăcătoare și creative. Omul trebuie să se bazeze pe o atitudine pozitivă față de propria persoană. Limbajul îndeplinește funcția de formulare și de comunicare a gândului. L. Wittgenstein considera că ” limitele gândirii mele se identifică cu limitele limbajului meu”. A. Einstein menționa că ” în gândirea mea, cuvintele n-au jucat nici un rol”. Comunicarea intrapersonală este definită ca o formă de transfer informaţional cu feedback. Unii autori consideră că nu există două entităţi distincte, emiţător şi receptor, participante la procesul de comunicare intrapersonală. Cele două elemente, emiţătorul şi receptorul, chiar dacă fac parte din acelaşi Gestalt, care e fiinţa umană, au roluri diferite în sisteme diferite şi anume: la emisia verbalizată sau gândită de mesaje, organismul ajunge în anumite stări receptându-le, şi prin sistemul nervos vegetativ dă naştere la anumite reacţii cu valoare de feedback de genul: emoţii puternice, crampe abdominale, transpiraţia palmelor, frică etc. Comunicarea intrapersonală este foarte importantă la unele persoane, în special în procesul de învăţare sau memorare a unor texte.
În opinia lui Flavius Călin Rus, comunicarea interpersonală se desfășoară între două persoane cu scopul de a influența opiniile, atitudinile, credința oamenilor, ne ajută să-i cunoaștem pe semenii noștri și, prin ei, să ne cunoaștem pe noi înșine, și are următoarele funcții: de persuasiune, de autocunoaștere, descoperirea lumii exterioare – prin intermediul dialogului, stabilirea de relații semnificative cu alții.
Pentru Brumărel Ciutan, cea mai obișnuită formă de interacțiune umană este comunicarea. În procesul comunicării importante sunt abilitățile de comunicare, acestea asigurând eficiența comunicării: ascultarea activă ( o tehnică de conversație prin care îi comunicăm celui cu care vorbim semnificația pe care o acordăm mesajului său), identificarea surselor de conflict și utilizarea strategiilor specifice de rezolvare a conflictelor. El crede că în comunicarea umană trebuie să facem distincția între comunicarea directă sau interactivă ( ” față în față” ) și comunicarea indirectă ( mediată/ mijlocită: text scris, poștă electronică). Comunicarea directă presupune contacte personale nemijlocite și interactive: cuvânt, voce, limbajul trupului; comunicarea indirectă este cea intermediată de mijloace și tehnici secundare precum: scrierea, tipărirea, imprimarea, înregistrarea magnetică etc. Autorul consideră că, indiferent de modalitatea în care se realizează, procesul comunicării presupune două etape:
A. receptarea mesajului celuilalt.
În varianta comunicării directe, ascultarea este primul pas în stabilirea unei relații de comunicare eficientă cu persoanele din jurul nostru. O ascultare eficientă presupune:
- stabilirea unui contact vizual cu persoana cu care vorbim;
- folosirea răspunsului minimal ( ” scurt și la obiect” ) și a încurajării;
- concentrarea atenției pe ceea ce spune vorbitorul;
- adresarea unor întrebări cu scopul clarificării sau obținerii unor informații;
- concentrarea atenției pe aspectele importante;
- evitarea întreruperii persoanei care vorbește.
B. transmiterea propriului mesaj
A comunica eficient înseamnă a transmite un mesaj clar și concis, astfel încât să fie evitate confuziile. Dificultățile care pot apărea se referă la neînțelegerea sau interpretarea greșită a mesajului de către cel/cei care îl recepționează.*
W. Scultz ne vorbește despre nevoile interpersonale ale oamenilor, precum: nevoia de incluziune ( dorința de a obține de la ceilalți recunoașterea propriei valori), nevoia de control, nevoia de afecțiune ( dorința de deschidere afectivă, comunicarea cu partenerii pe care îi iubim), ajutorarea semenilor, joc și distracții. Această formă de comunicare poate fi considerată ca fiind un produs rezultat din combinarea formelor verbale, nonverbale şi paralingvistice ale limbii şi limbajelor. Unii autori consideră că procesul de comunicare interpersonală se suprapune cu relaţiile interpersonale. Comunicarea interpersonală se poate realiza între doi sau mai mulţi indivizi şi poate fi influenţată de mai mulţi factori individuali şi sociali. Printre efectele cele mai importante pe care le produce această formă de comunicare se numără şi cel denumit Steinzor, care se manifestă în grupuri formale şi nonformale iar cea mai utilizată formă de comunicare interpersonală este dialogul.
Prin esența sa, omul este o ființă socială, el nu poate trăi singur, izolat, rupt de ceilalți oameni. Dimpotrivă, el se raportează permanent la alții, acționează împreună cu ei, stabilește relații cu cei din jurul său. Existența umană ar fi greu de conceput în afara relațiilor sociale. Numai că aceste relații sociale sunt foarte multiple, variate și acționează în planuri diferite. Ele se întind de la relația de simpatie dintre două persoane, de la cea de rudenie sau de vecinătate, până la relațiile economice obiective, specifice unei societăți, unui anumit timp istoric. Printre acestea un loc aparte îl ocupă relațiile interpersonale care pot fi considerate ca reprezentând un caz particular al relațiilor sociale. Relațiile interpersonale sunt legături psihologice, conștiente și directe între oameni.
Caracterul psihologic al legăturii arată că avem de-a face cu două surse psihice, ambele înzestrate cu toată gama însușirilor, funcțiilor, stărilor și trăirilor psihice, că la realizarea actului respectiv participă întreaga personalitate a individului și nu doar o parte , un fragment al ei iar trăirile psihice ale persoanelor care intră în relație sunt orientate unele spre altele pentru obținerea unei reciprocități psihice.
Caracterul conștient al legăturii evidențiază, după spusele lui Paul Popescu-Neveanu, faptul că pentru a intra în relații de tip interpersonal, oamenii trebuie să fie conștienți, adică să își dea seama unii de alții, de existența, nevoile și însușirile lor, de natura și scopul raporturilor care se stabilesc între ei. Această caracteristică ne ajută să diferențiem relațiile interpersonale de acele relații care au loc între două surse psihice, dintre care o sursă psihică este conștientă, iar cealaltă sursă psihică nu ( mamă-sugar, medic-pacient în stare de comă, om-animal).
Caracterul direct al legăturii indică necesitatea prezenței ” față în față” a celor doi parteneri, realizarea unui minim contact perceptiv între ei. Pe baza acestui criteriu, diferențiem relațiile interpersonale de toate acele relații care sunt mediate, fie de surse nepsihologice ( de telefon, de o scrisoare), fie de surse psihice ( relația dintre două persoane mediată de o a treia). Funcționarea concretă a relațiilor interpersonale, susține Paul Popescu-Neveanu, este condiționată de prezența concomitentă a tuturor acestor caracteristici definitorii, lipsa uneia dintre ele determinând existența unei interacțiuni, a unor relații interumane sau interindividuale, dar nu și interpersonale. Relațiile interpersonale pot fi considerate ca reprezentând un fel de ” aliaje”, de ” mixturi” între social și psihologic, între obiectiv și subiectiv. Relațiile interpersonale au un pronunțat caracter etic, moral deoarece prin intermediul lor omul urmărește realizarea binelui sau răului, fie în raport cu sine, fie în raport cu alții. Dat fiind faptul că relațiile interpersonale dau posibilitatea oamenilor să trăiască unii prin alții, să se adapteze reciproc, să-și depășească limitele propriei lor individualități, ele capătă un pronunțat caracter formativ. Prin raportarea și compararea cu alții, adică să își conștientizeze posibilitățile și limitele, părțile tari, solide și părțile slabe, fragile, dar să se și perfecționeze prin alții. De asemenea, prin intermediul învățării sociale ei reușesc să-și interiorizeze modelele de comportament interpersonal, învață cum să se comporte unii cu alții. Raportarea la altul, relația cu altul se soldează cu două categorii de efecte: o mai bună cunoaștere și autocunoaștere și o mai bună organizare a propriei vieți și activități.
Relațiile interpersonale sunt extrem de numeroase și variate: între copii de aceeași vârstă sau de vârste diferite, între părinți și copii, medic-pacient, vânzător-cumpărător, șef-subordonat, de ajutor reciproc, de conflict și opoziție, amicale, de prețuire, respect, dragoste, tensionate, de dușmănie și ură. Un prim criteriu pe care îl avem în vedere îl reprezintă nevoile și trebuințele psihologice resimțite de oameni atunci când aceștia se raportează unii la alții. O asemenea nevoie generează așa-numitele relații de intercunoaștere. O altă trebuință pe care o resimt oamenii atunci când intră în relație unii cu alții este aceea de a se informa reciproc, de a face schimb de informații și mesaje, adică de a comunica. Această trebuință dă naștere relațiilor de intercomunicare care sunt atât de importante încât unii autori au considerat că ele stau chiar la baza apariției societății, a grupurilor sociale. În comunicarea interumană, deosebit de importante sunt : natura mesajelor transmise și recepționate, conținutul lor ( logic-abstract sau afectiv-atitudinal), existența sau inexistența momentelor psihologice ale comunicării, a intenției de a modifica comportamentul partenerilor prin comunicare. Sunt profesiuni, precum cea de profesor, medic în care este esențial nu numai conținutul logic al mesajului ci și încărcătura lui afectivă, emoțională. Fenomenele de perturbare a comunicării sunt: blocajul ei ( imposibilitatea de a comunica), bruiajul ( deformarea conținutului unui mesaj din cauza gălăgiei), distorsiunea informațiilor ( deformarea neintenționată a mesajului, îndeosebi atunci când el trebuie să parcurgă mai multe verigi). În asemenea situații, controlul comunicării în vederea eliminării acestor perturbări devine extrem de necesar. O altă nevoie pe care o resimt oamenii este aceea de a se simți agreați de alții, de a se simți bine în compania lor, de a li se împărtăși emoțiile și sentimentele. Această nevoie dă naștere unui nou tip de relații interpersonale, și anume relațiilor afectiv-simpatetice care nu sunt altceva decât relațiile de simpatie sau de antipatie dintre oameni, de preferință sau de respingere afectivă. Un alt criteriu care poate fi folosit în clasificarea relațiilor interpersonale, îl reprezintă latura lor procesuală, dinamică. În această categorie intră relațiile de cooperare, de competiție și de conflict, de acomodare, de asimilare, stratificare, de alienare. Forme complexe și delicate de relații interpersonale care le înglobează pe toate celelalte sunt prietenia și dragostea. Ambele sunt bazate pe libera alegere și afectivitate, și nu pe constrângeri sociale sau pe calcule raționale meschine. Un psiholog englez, R. Sternberg, a propus un model triunghiular al dragostei, a plasat ca dimensiuni ale dragostei-intimitatea, angajarea, pasiunea, stabilind trei tipuri de dragoste corespunzătoare fiecărei dimensiuni: dragostea simpatetică, dragostea oarbă, pasională și dragostea relațională.
Relațiile interpersonale constituie totodată locul unde întreaga viață psihică a individului, întreaga sa lume lăuntrică se varsă, curge, se manifestă în relații, individul dezvăluindu-se mai complet, adecvat și integral decât în singurătate. Doar relațiile interpersonale influențează personalitatea. Personalitatea, dacă este în linii mari cristalizată, cu atât mai mult dacă este bine formată, în virtutea unora dintre însușirile ei dă naștere, își apropie, selectează anumite relații, iar pe altele le evită sau le respinge, pe unele le acceptă, promovează, dezvoltă și amplifică, pe altele le anulează. Numai interinfluențarea reciprocă dintre relații și personalitate asigură atât formarea personalității, cât și acțiunea ei adecvată în diferite contexte sociale.
Există, după Denis Mcquail, o serie de factori generali care influențează fluxul comunicațional dintre oameni, în special în contexte relativ structurate, ca și rolul poziționării și vecinătății în calitate de context al comunicării. Se poate vorbi de patru tipuri de contexte care generează rețele sau structuri intercomunicaționale. Unele privesc situațiile de contact, întâlnirea în cadrul aceluiași spațiu, altele-activitatea în cooperare, la serviciu sau în viața socială obișnuită; o a treia categorie privește comunicarea bazată pe un anumit subiect sau mesaj-acesta generează rețele comunicative printre cei pentru care este relevant sau interesant; în al patrulea rând, sunt rețele de comunicare bazate pe activitățile și organizarea instituțiilor sociale, adesea larg răspândite în rândul populației.(**)
Profesor: Giugiuc Ciprian -Daniel
*Brumărel Ciutan, op. cit. , pp. 17-18.
**Denis Mcquail, Comunicarea, Editura Institutul European, Iași, 1999, pp. 131-132.
- Suntem cenzurați online, pe rețelele de socializare. Zilnic, puteți accesa site-ul pentru a vă informa.
- Contactați-ne oricând. Pentru o presă independentă, fără cenzură, sprijiniți-ne cu o donație. Vă mulțumim!
- Apărăm Credința și Patria. Susținem Familia, Cultura și Viața de la concepție la moartea naturală.
MAGAZIN CRITIC – ziar online cultural, conservator. Presă cu frică de Dumnezeu