La 10 februarie 1954 se năştea, în spitalul închisorii Văcăreşti, Ileana Doina Opriş, fiica Ilenei Samoilă-Opriş – condamnată pentru vina de a-şi fi spijinit fratele, Ion Samoilă, paraşutat de aviaţia militară SUA cu misiuni de luptă anticomunistă în România ocupată de sovietici. Elena Opriş (născută Samoilă, la 16.07.1926) fusese arestată împreună cu soţul său, Traian Opriş, în septembrie 1953, sub acuzaţia de „omisiune de denunţ”. Fişa de încarcereare a Ilenei Samoilă precizează: „a avut cunoştinţă de fratele ei care a venit din Franţa şi nu l-a denunţat, el făcând parte din serviciul de spionaj american”. Elena Samoilă-Opriş a fost eliberată la 25 mai 1957. Ileana Doina Opriş s-a născut în detenţie, petrecând doar primele 16 luni alături de mama sa, în condiţiile terifiante ale puşcăriilor politice comuniste.

Ileana Budimir – născută Opriş: “Eu m-am născut în 1954, iarna, în acel februarie cumplit, de care îşi amintesc foarte mulţi până în ziua de astăzi, în închisoarea Văcăreşti. Am stat acolo un an şi patru luni, timp în care mama nu a avut voie, până la şase luni, să mă vadă desfăşată; era un mod de a o chinui. Nu ştia dacă nu-mi lipsesc degete, dacă sunt sănătoasă. M-au ţinut în puşcăria Văcăreşti un an şi patru luni, după care au încercat să o convingă să mă trimită la un orfelinat. Mama nu a acceptat, fiind o persoană foarte ambiţioasă, şi a insistat să fiu luată de fratele tatei, care era la Oradea şi care mai avea doi copii. Cu greu a acceptat conducerea penitenciarului varianta aceasta, dar, până la urmă, a venit unchiul meu de la Oradea, şi m-a dus la ei, unde am fost iubită şi îngrijită, în ciuda faptului că aveau o situaţie materială destul de grea. În 1957, când aveam trei ani şi jumătate, a venit mama, din puşcărie. Bineînţeles că nu am recunoscut-o. Nici ea n-a ştiut, în timpul ăsta, nimic despre mine; nu ştia dacă mai trăiesc. (…) Iar în 1962, a venit tata. Din păcate, din cauza necazurilor, a sărăciei, au divorţat. A trebuit să ne mutăm cu mama şi bunica pe linie maternă, care făcuse şi ea cinci ani de puşcărie, la Galaţi, unde am locuit în condiţii foarte grele, fără încălzire în camere. Eram primită de oameni cu mult suflet, toţi săraci, dar care înţelegeau ce înseamnă să ieşi din închisoare, să ai un copil şi o mamă. Bunica nu avea pensie. Mama mergea zilnic la forţele de muncă, unde ori nu i se găsea nimic de lucru, ori era trimisă să muncească în câte un loc unde se găsea o şefă de cadre sau un director care să o ia de mânecă la propriu şi să-i spună: „Nu avem nevoie de oameni ca dumneata printre noi” sau chiar „Ia uite ce ne-au trimis! Marş afară!” Aşa că am ştiut ani de zile ce înseamnă şi foamea, şi frigul. Am ştiut de ce pătimim şi nu sufeream atunci când vedeam casele în care locuiau alţi copii, jucăriile sau hainele acestora. (Arhiva de istorie Orală a Memorialului Sighet)

„Fulguia, era lapoviță cu ninsoare. Niște femei, niște tiganci care așteptau și ele, au
început să se vaite, uite, dragă, uite femeia aceea, uite o femeie cu picioarele goale, cu mâinile goale, uite n-are nici măcar un jerseu pe ea și e gravidă. Ningea pe mine și ploua, așa m-a dus la tribunal” (…) „În seara când am născut am plâns și m-am rugat de ea, vă rog frumos nu mă mai lăsați aici singură că mor aici. După ce am născut a zis gardianca către moaşă: unde e, fă, Răsăritul, să-nchin fata?” (…) 

„Am bătut la poartă și s-a deschis poarta și a apărut o fetiță… cu codiţe și mânjită de dulceaţă pe obraji și cu un şorţuleţ și toată volane și grăsuţă și arsă de soare… Și-am zis: cum te cheamă? Ileana Doina Opriş. Aaa, zic, pe tine te caut eu. Și-am îngenuncheat în faţa ei în portiţă. Și ea a venit la mine, s-a uitat așa și-a început să zâmbească: Da’ tu cine ești? Zic: Eu sunt mămica Ileana. S-a repezit de gâtul meu, domnișoară, m-a luat de gât și m-a pupat și s-a strâns așa lângă mine și-a zis să nu mai pleci de la mine, că tu ești frumoasă, foarte frumoasă!”

În anul 2018, cu ajutorul distinsei jurnaliste Cristina Stancu, am reușit să aducem în presa mainstream, în Adevărul, povestea Ilenei Budimir și e eroicei sale mame, Ileana Samoilă. Redăm mai jos articolul apărut atunci pe 2 pagini, în ediția de week-end a Adevărului:

Dramatica poveste a româncei născute în puşcăria comunistă: „Mama era închisă pentru că fratele ei era spion american“

14.04.2018 19:20, Cristina Stancu

Filolog de profesie, acum pensionară şi bunică, Ileana Budimir are o poveste de viaţă teribilă, începută în urmă cu 64 de ani, în închisoarea Văcăreşti. Era locul unde Elena Samoilă-Opriş, mama sa, ispăşea o condamnare pentru vina de a nu-şi fi denunţat fratele paraşutat de aviaţia militară SUA cu misiuni de luptă anticomunistă în România ocupată de sovietici.

În septembrie 1953, la vârsta de 26 de ani, Elena Opriş (născută Samoilă), căreia toţi cunoscuţii îi ziceau Ileana, gravidă în patru luni şi jumătate, a fost arestată împreună cu soţul său, Traian Opriş – care nici măcar nu-şi cunoscuse cumnatu – sub acuzaţia de „omisiune de denunţ“.

Potrivit fişei de încarcereare, Ileana Samoilă „a avut cunoştinţă de fratele ei care a venit din Franţa şi nu l-a denunţat, el făcând parte din serviciul de spionaj american“. Fiica ei, micuţa Ileana, venea pe lume într-una dinte cele mai crunte ierni, în temniţa închisorii Văcăreşti, acolo unde copila avea să rămână până la vârsta de un an şi patru luni, cât timp a fost alăptată, de două ori pe zi. În toată această perioadă Ileana nu şi-a văzut nici măcar o dată fiica desfăşată, ca să vadă dacă e întreagă. Un fel de torutră psihică, prelungită alţi doi ani cât femeia a mai rămas închisă după ce copila a părăsit închisoarea perioadă în care nu a mai avut nicio veste despre ea.Mama şi fica s-au regăsit mai apoi, într-o întâlnire tulburătoare şi o existenţă comună plină de neajunsuri şi prigoniri, despre care Ileana Budimir vorbeşte, astăzi, la trei ani de la trecerea în nefiinţă a mamei sale, într-un interviu  acordat „Weekend Adevărul“. 

„Weekend Adevărul“: Aţi venit pe lume în condiţii deloc uşoare, chiar potrivnice unui nou născut şi unei tinere gravide, în temnţia unei închisori comuniste. Ce ştiţi despre acele momente?

Ileana Budimir: Da, m-am născut în închisoare… Era în februarie 1954, o iarnă cumplită. Mama fusese adusă de la Jilava, la Văcăreşti. O izolaseră undeva, într-o celulă, singură. Nu ştiu exact de ce. Cu câteva zile înainte ca mama să nască, aripa în care era închisă a luat foc. Deţinutele de drept comun, care aveau un cu totul alt regim în închisoare, puteau umbla libere pe coridoare, nu aveau restricţii mari, aşa cum avea un deţinut politic, au făcut un foc să se încălzească, undeva într-un subsol, şi de aici a izbucnit incendiul. Închisoarea a luat foc. Au fost nişte momente îngrozitoare. Le-au deschis, totuşi, uşi, geamuri şi fiecare s-a descurcat cum a putut. Mama mi-a povestit o scenă teribilă, în care una dintre deţinute, în încercarea de a se salva, şi-a băgat capul printre gratii şi n-a mai putut să-l scoată. Mama, care era în luna a noua de sarcină, cu nici o săptămână înainte să nască, a sărit de la o înălţime de şase – şapte metri, într-un morman de zăpadă şi a rămas acolo câteva ore, săraca, până când personalul închisorii, care s-a ocupat mai întâi de stingerea focului şi salvarea celor în pericol să se asfixieze, şi-a adus aminte s-o ia de acolo.

O încercare grea chiar şi pentru un om vânjos. În fotografii, mama  dumneavoastră pare o femeie fragilă, cum a rezistat impactului? 

Mama a fost extrem de rezistentă. Avea 26 de ani când a fost arestată şi a stat în spatele gratiilor până la aproape 30 de ani. A făcut toată închisoarea cu aceleaşi haine… În septembrie 1953, când au arestat-o, era în patru luni şi jumătate. Când a venit Miliţia s-o cheme să dea o declaraţie, era într-o rochie de vară şi nişte sandale, pentru că era o zi foarte caldă. A ieşit pe uşă şi a reuşit să-şi ia din cuiul de pe hol şi balozaidul. Ştia cam ce urma să păţească şi s-a gândit că s-ar putea să nu se mai întoarcă prea repede acasă. Toată închisoarea a făcut-o în rochia aia şi balozaidul acela din care a rupt, în anii ăia, mai multe bucăţi, ca să se gospodărească şi ea cum s-a putut. Nu i-au dat nimic să pună pe ea, nici măcar iarna. Dar, cum spuneam, era o femeie foarte rezistentă, mi-o amintesc când, mai târziu, se spăla cu apă rece şi o făcea chiar cu drag.

„Unde e, fă, răsăritul să-nchin fata?“

Greul nici nu venise, pentru că a urmat naşterea. A fost la fel de curajoasă şi atunci? 

După ce s-a terminat povestea cu incendiul, au închis-o iar singură într-o celulă. Aşa au prins-o durerile facerii. S-a chinuit 72 de ore ca să mă nască. N-a venit nimeni s-o ajute. Se uitau doar din când în când pe vizetă. În intervalele în care contracţiile o mai lăsau, lua vătraiul şi curăţa gheaţa de pe pereţi. Cu asta îşi mai omora timpul. Când chiar a simţit că naşte, a început să urle, să bată cu pumnii în uşă. Medicul închisorii nu a reuşit să vină atunci  la Văcăreşti, din cauza nămeţilor… Era chiar foarte dificil de ajuns, căci se circula prin tuneluri de zăpadă. Mamei i-au trimis o ţigancă de la drept comun care era moaşă, singura care a ajutat-o. După ce m-a născut a venit şi o gardiancă. În discuţiile noastre de mai târziu, mama nu prea îi pomenea decât pe cei care au fost buni, omenoşi cu ea. Despre cei care s-au purtat mizerabil, nu amintea, mă refer la gardieni. Despre gardianca aceasta, o olteancă, mi-a povestit că m-a luat în braţe şi i-a zis: «Unde e, fă, răsăritul să-nchin fata?». Apoi, m-au luat imediat de lângă ea, aşa încât mama n-a apucat nici să mă vadă. 

Cât timp aţi stat în închisoare împreună cu mama?

Un an şi patru luni. Dar nu împreună cu ea. Era acolo un fel de creşă, unde erau ţinuţi copiii născuţi în închisoare. Mă aduceau la alăptat, o dată, de două ori pe zi, nu ştiu, dar nu-i permiteau să mă înfeşe sau desfeşe. Nu ştia nici măcar dacă am toate degetele, dacă sunt normală. Era un mod de a chinui un om, pentru că erau nişte nemernici sadici. O lăsau să se gândească la copilul ei, fără să-l aibă aproape. La un moment dat, a făcut o mastită, o infecţie şi a urmat o perioadă în care m-a alăptat o ţigancă de la drept comun, care la rândul ei avea copil. 

Ce s-a întâmplat după ce v-au luat autorităţile din închisoare?

După un an şi patru luni, au făcut ceea ce făceau cu toate deţinutele care năşteau în detenţie, pe care încercau să le convingă să trimită copiii la un orfelinat. E adevărat că, din partea mamei, toate rudele erau arestate şi prea multe soluţii nu existau, dar din partea tatălui meu, care era şi el arestat, mai aveam nişte rude, în libertate, la Oradea. Mama s-a ţinut tare şi n-a acceptat sub nicio formă varianta orfelinatului. Le-a dat adresa unuia din fraţii tatălui, care avea şi el doi băieţi mai măricei. Unchiul a venit şi m-a luat…

„Tu cine eşti?“. „Sunt mămica ta“

Când aţi reîntâlnit-o pe mama dumneavoastră? Vă mai amintiţi acel moment?

Da, da, mi-l amintesc. Mama a ieşit din închisoare când eu aveam trei ani şi jumătate. Sigur că a fost ceva emoţionant. Oricum, mie rudele din partea tatălui nu-mi ascunseseră niciodată, chiar dacă eram foarte mică, că părinţii mei sunt în închisoare. Am ştiut de la început totul. Cred că speram că o să vină după mine… Mama, săraca, care la ieşirea din închisoare cântărea vreo 45 de kg, a cumpărat o păpuşă din Gara de Nord şi a început să-i întrebe pe cei care aveau după ei copii câţi ani au micuţii aceia, ca să-şi dea seama cam cât aş putea să fiu eu de mare, la trei ani şi ceva, deşi, de fapt, ea nici nu era sigură dacă eu mai trăiesc, pentru că în tot acest timp, de doi ani, cât a mai rămas închisă după plecarea mea, nu a primit nicio informaţie despre mine. Acolo, în închisoare, ea nu avea dreptul nici la scrisori, nici la vorbitor, la nimic… A ajuns la Oradea, la poarta unchiului meu şi primul om pe care l-a văzut am fost chiar eu. A stat mama şi s-a gândit că aş putea fi fata ei, deşi lua în calcul şi posibilitatea ca soţia unchiului meu, cumnata sa, să fi avut şi ea o fetiţă. Eu, când am văzut-o, am întrebat-o: «Tu cine eşti?». Şi ea mi-a răspuns: «Sunt mămica ta». S-a aşezat săraca în genunchi în faţa mea, iar eu am luat-o de gât şi am pupat-o. I-am spus: «Să nu mai pleci, că eşti tare, tare frumoasă!».

Celelalte rude au ieşit si ele din închisoare odată cu mama dumneavoastră?

Bunica a ieşit mai târziu faţă de mama, care a reuşit să iasă mai repede tot făcând memorii peste memorii. Apoi, a scris memorii şi pentru bunica. A ieşit şi ea prin 1960, după 6-7 ani de închisoare. La început, am locuit împtrună, la Oradea, apoi, din 1962, a ieşit şi tata din închioare. Nu s-au mai înţeles. Mama a divorţat, apoi ne-am mutat de la Oradea, la Galaţi. Asta pentru că o foarte bună prietenă a mamei, din închisoare, gălăţeancă stabilită la Oradea, i-a spus că are  o soră la Galaţi, dar aici a avut parte, săraca, numai de necazuri. A fost dată afară de la serviciu, luată de mânecă de şefii de cadre şi trimisă în stradă, în timp ce i se striga: «N-avem nevoie de  bandiţi şi de oameni ca dumneata, afară!». Ea lucrase, înainte de a fi trimisă în închisoare ca dactilografă, dar a ajuns să muncească undeva la sortat de fasole, într-o hală, pe ger. Era însă deosebit de optimistă. O femeie pozitivă, care nu dispera. Era foarte echilibrată psihic, în ciuda necazurior şi problemelor. Un om extraordinar  de tare, de puternic. Integral aici

---

Pentru o presă independentă, fără cenzură, sprijiniți-ne cu o donație. Vă mulțumim!

MAGAZIN CRITIC – ziar online cultural, conservator. Nihil Sine Deo