A-ncremenit dezamăgirea…

1
Sunt…

Sunt un zenit şi paşii-mi sunt păcat
prin piele-mi ies văpăi ca din furnal
prescrie-mi uneori extraveral
şi-ncearcă-mi neiubirea la mezat,

La târg se dau degeaba sau se vând
plăsele, lanţuri, suflete sau dude
eu mi-aş dori în jur naiade nude
să le mângâi, s-adorm cu ele-n gând,

Sunt un zenit, de-a dreptul un zenit,
simt soarele cum îmi răsare-n frunte,
privirile-mi sunt gata să se-ncrunte
la infinit, mereu la infinit…

2
A-ncremenit dezamăgirea…

A-ncremenit dezamăgirea pe cerul dimineţii
fac chiciură tristeţi pe garduri şi în case
mai rar vreo lampă chioară ne mângâie pereţii
şi tot mai multe clipe ne lacrimă prin oase,

Şi parc-au înflorit pe Dunăre-n aval
ici, colo printre valuri semeţe anafoare
şi parcă printre coame sălbatice de cal
se naşte o credinţă şi-apoi subit se moare…

A-ncremenit dezamăgirea, pe cerul dimineţii
se-ntind speranţe crude cu coapsele rănite
şi parc-au înflorit pe Dunăre scaieţii
şi cu priviri de ceară se-ntorc binevenite…

3
S-au îmbătat copacii…

S-au îmbătat copacii de-atât alcool pe stradă,
terasele sunt pline de deznădăjduiţi
te-ntreb pe tine, soare, în cine să mai creadă
şi tu, pe cine oare, de-a pururea să uiţi?

Priveşte, umbra-i largă şi minţile-s bolnave
pe trunchiuri nevăzute îmbobocesc mezine,
sar clipele în cercuri convexe şi concave
bătătorind de-a valma emoţii şi destine,

S-au îmbătat şi nucii şi trandafirii toţi
de-acum presimt că-n suflet şi plugurile ară,
dar te implor pe tine, deşi nu cred că poţi
să-mi dai măcar în vis o altă primăvară…

4
Doar…

Doar priviţi-mă-n ochi,
zorile mi s-au ridicat dintre gene
ca o scânteie sub un deochi
ce se înalţă alene,

Mă vedeţi mai bine-n pupilă
cât de haotic, cât de negru sub pene
au crescut sentimente de milă
şi de nu mai ştiu ce prin sprâncene!

Veniţi, totuşi, ca la spectacol,
puţină sinceritate nu strică s-aveţi
sunt eu, universalul din mall
cu muştar de minuni şi creveţi,

Dau şi iubire, dau şi păcate,
ochii mei sunt din argint pământiu
ca un pocal plin cu de toate,
ca un mort ce pare-a fi viu…

Doar priviţi-mă-n ochi,
nopţile mi s-au scurs pe obraz
şi-au rămas mici frânturi din deochi
cu corole de mir şi topaz…

5
Credinţa de sine…

Muşcă din timp ca dintr-un măr
iluzii fierbinţi, credule, infame
mai pune-mi pe rană puţin adevăr,
puţină credinţă să ţină de foame,

Credinţa de sine – un mit revolut,
o viaţă pierdută-n eter,
din neputinţă şi poate din lut
recreăm voinţa de fier…

Doamne, aşteptări prea mari, sincer, nu am,
lipsa de aer e tot mai prezentă,
dă-ne totuşi la kilogram
speranţă sub formă de rentă…

6
Ninge…

Ninge cu minciuni, iar pământu-i reavăn…
când ne vom trezi plânşi din amorţeală ?
jocul de-a prostia fluturând în leagăn
doar cinismu-i ţine ritmul plin de fală,

Numai prădători pe la orice stradă
cu ţigări de turbă şi-n priviri tumori
fac din neştiinţă limpede bravadă
precum frunţile scăldate de gând, uneori…

Ninge, doamne sfinte, cu atâtea rele,
cu boli şi cu gloanţe pline de cianuri
oare unde-s stoluri vii de rândunele,
oare, unde-s oare pâlcuri de păduri ?…

IOAN GHEORGHIŢĂ

MAGAZIN CRITIC – ziar online cultural, conservator – Nihil Sine Deo – PRESĂ LIBERĂ