„Fără Hristos lumea nu are sens” (I)

În 2022, filmul „Omul lui Dumnezeu”, o biografie cinematografică a Sfântului Nectarie, a făcut înconjurul lumii, depășind orice așteptări legate de clasamente și încasări. Cine și-ar fi închipuit că un film atât de anti-comercial va cuceri inimile a milioane de oameni? Succesul lui contrazice orice prognosticuri de marketing, dar și prejudecățile artiștilor care își justifică alegerile din perspectiva modelor și „imperativelor” ideologice. Filmul acesta dovedește că se poate crea artă de succes însuflețită de un mesaj spiritual înalt, pentru că sufletul omului, în mod firesc, însetează după Dumnezeu!

Cine este creatorul acestui film? Yelena Popovici, o femeie talentată și curajoasă, trecută prin multe experiențe-limită, care nu au doborât-o, ci au apropiat-o de Hristos. (T.P.)

– Doamnă Yelena Popovici, care e povestea dumneavoastră? Cum L-ați descoperit pe Hristos?

– M-am născut la Belgrad, în Serbia. La fel ca în România, și noi am avut comunism, așa că oameni ca părinții mei nu prea mergeau pe la biserică. Nu cred că situația a fost la fel de drastică ca în România sau în Rusia, unde puteai ajunge la închisoare dacă te duceai la biserică. Și totuși în Serbia practica religioasă era stigmatizată mai mult decât în alte părți ale Iugoslaviei. De pildă, în Croația nu obiecta nimeni dacă te duceai la biserică, în timp ce în Serbia, credința era considerată tabu. Pentru simplul fapt că mergeai la Liturghie, îți puteai pierde locul de muncă. Cred că acesta este motivul pentru care părinții mei nu m-au botezat. Mama, care era profesoară, și-a zis: „Sunt profesoară la școala publică, mă vor vedea oamenii mergând la biserică!”. Și nu m-au mai botezat. Nu o pot condamna pentru asta.

Așa se face că, atunci când am crescut, nu știam prea multe despre credința creștină. În școală nu exista acest tip de educație, iar la noi în familie, doar bunica era credincioasă. Dar la un moment dat a venit o doamnă care trebuia să aibă grijă de mine, cât timp mama s-a recuperat după un accident, tata fiind atunci plecat în Irak, unde lucra ca inginer constructor. Îmi amintesc că discutam cu acea doamnă despre Dumnezeu. Totdeauna am crezut în Dumnezeu ‒ de când eram foarte mică, aveam această certitudine că Dumnezeu există și că, dacă I-aș fi cerut ceva, mi-ar fi dat. Nu-mi spusese nimeni acest lucru, dar pur și simplu știam că El este acolo. Când am crescut, îmi plăcea să merg la biserică și să aprind câte o lumânare.

Am părăsit Iugoslavia la șaisprezece ani și jumătate. Înainte să plec, m-am dus la Biserica „Sfântul Marcu” din Belgrad și L-am rugat pe Dumnezeu să mă aibă în pază. Am simțit că trebuie să plec ca să urmez o anumită cale, pentru a-mi atinge niște scopuri. Până astăzi oamenii mă întreabă de ce am plecat. Le spun că trebuie să-L întrebe pe Tatăl Meu din Ceruri. Știam doar că trebuie să plec. Am petrecut o vreme în Italia, unde mergeam la o biserică romano-catolică, nu pentru a mă împărtăși, ci doar pentru a mă ruga. Aveam o legătură foarte strânsă cu Dumnezeu Tatăl, Căruia mă rugam și-I ceream ajutorul într-un chip foarte firesc.

Nu știam cine este Iisus Hristos sau cine este Maica Domnului, dar știam cine este Sfântul Nicolae. În Serbia, Sfântul Nicolae era „slava” tatălui meu, adică ocrotitorul lui. Nu cunoșteam rânduielile Bisericii, nu citisem niciodată Biblia, așa că nu trăiam după cum învață Biserica. Crescusem însă într-o familie de oameni cinstiți, așa că eram onestă, nu mințeam, nu furam. Eram mereu mai fericită să dăruiesc decât să primesc; era ceva înnăscut în sufletul meu. Poate de aceea Dumnezeu a avut milă de mine. În rest, trăiam ca toți ceilalți oameni, în patimile tinereții, mai ales în perioada în care am făcut modelling. Nu trăiam într-un mediu sfânt. Viața mea era plină de primejdii și greutăți.

„Încredinţarea celor nădăjduite”

Din Italia, am plecat în Brazilia, apoi am ajuns la New York, unde m-am înscris la Elite Modelling Agency. La început am fost foarte interesată de modelling, dar mai târziu am văzut că nu mă împlinește și nu poate fi o ocupație de durată. Așa că m-am reorientat rapid. Am studiat actoria, scenaristica și regia la Los Angeles. La Play House West am urmat o școală foarte bună care se baza pe teoria lui Stanislavsky. Am învățat meserie și așa am putut să regizez acest film.

În vremea aceasta, în care am fost în Statele Unite, L-am descoperit pe Hristos. Prima Biblie pe care am citit-o mi-a fost oferită de doi oameni fără adăpost care predicau Evanghelia pe străzi. Uimitor este locul unde i-am întâlnit, dar așa lucrează Dumnezeu cu cei care Îl iubesc cu adevărat și-L caută. Lucram atunci la agenția Irene-Marie Modelling, al cărei manager, pe nume G. Jack Donaghue, era un fost preot catolic. Vorbea tot timpul despre Iisus, iar mie-mi plăcea să-l ascult. Într-o seară, împreună cu soția lui, ne-a scos la cină, și la masa noastră au venit acești oameni care predicau Evanghelia. Domnul Donaghue, care este un om foarte credincios și îi cunoștea, le-a spus: „Haideți să luați cina cu noi!”. Iar ei s-au așezat cu noi la masă și au început să ne vorbească despre Iisus.

La un moment dat, l-am întrebat pe unul dintre ei cum a ajuns la credință și ne-a spus că a avut o experiență-limită: „Ajunsesem în spital după o supradoză de cocaină”, ne-a povestit el. „Eram un mare păcătos. Am intrat în comă și în acea stare L-am văzut pe Iisus. El mi-a redat viața, dar mi-a spus că de-acum trebuie să propovăduiesc Evanghelia”. Celălalt avea o cicatrice mare pe față. Mi-a spus că avusese un accident de motocicletă și că i s-a întâmplat același lucru – a intrat în comă și Iisus i S-a arătat și i-a spus că-l va readuce la viață, dar că trebuie să predice tuturor Evanghelia. Amuțisem de uimire. I-am întrebat pe cei doi unde locuiau. Mi-au spus că locuiau într-o dubă. Am observat că nu miroseau urât și, pentru că mi se părea ceva supranatural, le-am spus: „Vreau să văd duba voastră!”. După două zile m-am dus să-i vizitez. Tot ce spuseseră era adevărat. (…) – integral pe familiaortodoxa.ro.

MAGAZIN CRITIC – ziar online cultural, conservator – Nihil Sine Deo – PRESĂ LIBERĂ