Retrospectivă politică: DEMOCRAŢIA, MIT ŞI REALITATE

        Se pune întrebarea dacă tipul de democraţie afectează satisfacţia cetăţenilor faţă de aceasta. Hans-Dieter Klingemann (1999) descrie răspunsurile la următoarea întrebare dintr-un chestionar realizat în multe ţări, între 1995 şi 1996. „Luând în considerarea toate elementele, sunteţi foarte satisfăcuţi, mai degrabă satisfăcuţi, nu prea satisfăcuţi sau deloc satisfăcuţi de felul în care funcţionează democraţia (în ţara dumneavoastră) ?”. Danezii şi norvegienii au exprimat cel mai mare procentaj de mulţumire: 83 şi respectiv 82 procente, afirmând că sunt „foarte” sau „mai degrabă” mulţumiţi. Italienii şi columbienii au fost cel mai puţin satisfăcuţi: numai 19, respectiv 16 procente şi-au exprimat satisfacţia. Într-un studiu precedent efectuat pe 11 democraţii europene, Christopher Anderson şi Christine A. Guillory (1997) au descoperit că în fiecare dintre aceste ţări, răspunsurile celor care votaseră pentru partidul sau partidele învingătoare exprimau o satisfacţie mai mare decât a celor care votaseră cu partidul sau partidele învinse.[1] Trăsătura generală descoperită de Anderson şi Guillory este că în democraţiile consensualiste diferenţele dintre învingători şi învinşi sunt semnificativ mai mici decât în democraţiile majoritariste. Chiar dacă a crescut numărul de state, astăzi sunt democratice mai multe ţări decât în urmă cu 30 de ani. Unii afirmă că majoritatea noilor societăţi democratice s-au transformat doar superficial – fiind conduse încă de oligarhii care-şi urmăresc propriile interese astfel comparaţiile detaliate dintre ţări demonstrează concludent că progresul democraţiei este real. Există motive întemeiate să presupunem că intensificarea globalizării va promova activ democraţia, chiar şi în ţările care au o istorie scurtă în această privinţă. Globalizarea este guvernată în mare parte de noi sisteme de comunicaţii care, alături de schimbările din viaţa cotidiană, modifică relaţia cetăţeanului cu statul. Puterea politică autoritaristă nu numai că este mult mai greu de susţinut decât în viitor, dar şi mai uşor de discreditat şi de dizolvat.[2] Importante forme de cosmopolitism se ridică „de undeva de jos”. Procesele de globalizare au transferat puterile dinspre naţiuni înspre spaţiul global depolitizat. Totuşi, ca orice alt mediu social sau chiar mai mult, dată fiind importanţa sa universală, acest nou spaţiu necesită reglementare, introducerea de drepturi şi obligaţii: „unde este o societate, trebuie să existe legi”.[3] Avem de-a face în prezent, cu o disjuncţie între guvernarea regională şi cea globală. Cooperarea regională, mai ales sub forma Uniunii Europene, NAFTA şi a altor organizaţii se dezvoltă în instituţii cu o largă influenţă. Pe lângă UE, mai există OAU, ASEAN, LIGA STATELOR ARABE, MERCOSUR şi CARICOM. Toate sunt exemple de colaborare economică şi socială între ţări care au fost în conflict şi au suferit separări în trecut. La nivel mondial, pe de altă parte, instituţiile existente sunt încă interguvernamentale – pentru a funcţiona depinzând de acordul dintre state, de unde puteri reduse de a interveni.[4] ONU este o asociaţie a naţiunilor, aşa cum sunt entităţile preocupate de schimburile economice şi comerciale – FMI, OMC, GATT şi Banca Mondială. Dezvoltarea viitoare a democraţiei statelor ar putea fi mult întărită prin construcţia unor forme transnaţionale de democraţie. A căuta să construim instituţii democratice mai presus de nivelul naţiunii nu mai este un obiectiv utopic. Un astfel de proces se află deja în curs de desfăşurare, sub forma Uniunii Europene. Există o diferenţă fundamentală între UE şi organizaţiile internaţionale de felul Naţiunilor Unite. ONU este compusă din reprezentanţi ai naţiunilor suverane. În schimb, în UE, pentru prima dată în istorie, naţiunile individuale au renunţat voluntar la elemente – de substanţă şi legislative – ale suveranităţii lor, cu scopul exploatării resurselor comune.[5] UE nu este un superstat – naţiune, nici ceva care ar putea deveni un astfel de stat. Nu reprezintă nici o formă de federalism. Uniunea a fost construită în mare măsură de elitele politice; Comisia Europeană este birocratică şi greoaie; parlamentului european îi lipseşte influenţa; iar în majoritatea ţărilor din UE, alegătorii manifestă un interes scăzut faţă de alegerile europene. Cele mai problematice chestiuni se referă la autoritatea Parlamentului European. Fără îndoială că ar fi necesară o deplasare a puterii înspre şi dinspre Comisia Europeană. Asemenea dezvoltări pot servi ca platformă pentru o formă globală de democraţie cosmopolită. În loc să tratăm UE ca fiind distinct europeană, am putea-o considera un cap de pod spre un sistem democratic transnaţional mai globalizant. UE poate prelua conducerea în încercarea de a institui contracte comerciale şi asistenţă financiară care să fie substanţial acceptate de asemenea coduri transnaţionale.[6] Este adevărat că nici o dimensiune majoră a crizei globalizării nu s-a risipit. Într-o lume a sistemelor tot mai independente, când lucrurile merg rău, ele pot merge foarte rău. Dacă încălzirea planetei ar avansa neîngrădită, clima ar putea cunoaşte perturbări grave. Dacă divizarea economică globală s-ar adânci tot mai mult, rezultatul ar putea fi ciocniri violente între privilegiaţii şi dezmoşteniţii soartei. Totuşi, însăşi existenţa acestora şi a altor posibilităţi catastrofice ar trebui să ne facă să ne dublăm eforturile de a construi instituţii globale de reglementare mai eficiente.[7] Fără ele, secolul care vine s-ar putea dovedi chiar mai brutal şi mai devastator decât cel care tocmai s-a încheiat. Înainte de a dezvălui evaziv câteva strategii de dezvoltare regională la nivel naţional, este bine sa amintim un eveniment care atestă evoluţia societăţii noastre până în momentul integrării sale în UE. Un caz deosebit este reprezentat de blocarea unor arhive, cel mai celebru şi negativ fiind cel al arhivei fostei Securităţi, retrasă de la cercetare din mai 2000, în urma aplicării Legii „Ticu Dumitrescu”. De fapt, această retragere a făcut un deserviciu major cercetării profesioniste prin anularea accesului(până la înfiinţarea Consiliului Naţional) şi limitarea acestuia(după înfiinţare).[8] Un alt exemplu este scandalul creat de societatea civilă legat de ridicarea catedralei neamului din parcul Carol. Cazul se cunoaşte cu siguranţă. Întrebarea este de ce nu se revoltă „societatea civilă”, cu aceeaşi vehemenţă sanguină, faţă de ridicarea statuii criminalilor de români de la Arad?  Sau ce atitudine se lua dacă Guvernul României era nevoit să aloce fonduri pentru un spaţiu similar destinat construirii unei sinagogi, simbol al martiriului minorităţii evreieşti din România?[9] Astfel de exemple pot continua la nesfârşit, dar pentru realizarea unor strategii de dezvoltare regională trebuie să ţină seama de unele criterii studiate în cadrul politicilor publice şi a dezvoltării locale. Pe scurt acestea ar fi:

1. viziunea şi principiile celor ce se ocupă de aceste strategii

2. obiectivele – transpunerea în termeni concreţi a ceea ce vrea să facă aceştia

3. instrumente – elementele pe care le foloseşte pentru a ajunge la aceste obiective

4. o analiză a resurselor – Analiza SWOT

5.etapizarea strategiilor care constă în analize, cercetări şi comunicări publice pentru buna elaborare a strategiilor.[10]

Toate aceste etape au fost extrase din studiile elaborate de domnul Alfred Bulai în colaborare cu Cristian Pîrvulescu, Vintilă Mihăilescu şi Adrian Miroiu. Acelaşi Alfred Bulai susţinea că în ţările ultra-dezvoltate s-a  dovedit că „pentru evitarea corupţiei coerciţia nu este o soluţie”.  De asemenea tot în astfel de democraţii justiţia are rol decizional şi numai ea emite ordine. În concluzie, pentru elaborarea unor astfel de strategii de dezvoltare locală şi regională, punctul de plecare este viziunea funcţionarilor publici. Înainte de toate „informaţia este cheia dezvoltării.” Informaţia poate fi obţinută şi prin aşa numita metodă a interviului, absolut necesară instrumentelor de comunicare publică. Această metodă mai este numită şi recrutare, definită ca fiind procesul de identificare şi angajare a personalului necesar pentru a efectua diverse activităţi. Se obişnuieşte adesea să se spună că o organizaţie nu poate fi mai bună decât indivizii care o compun. Din păcate, la fel de adevărat este şi faptul că un mare număr de instituţii nu acordă grija cuvenită activităţii de recrutare .[11]

            Spre deosebire de teste, interviul este foarte subiectiv, ceea ce pot afecta şansele de discriminare. În selecţia profesională, interviul poate fi utilizat ca o discuţie preliminară angajării, ca probă propriu-zisă de angajare sau ca discuţie finală.[12] Un aspect important al acestei etape, aspect căruia nu i se acordă-de obicei- o atenţie suficientă, se referă la persoana ce face programările la interviu. Pentru bunul mers al procesului de recrutare, persoana care face programările la interviu trebuie să transmită siguranţă de sine, să cunoască bine postul concret pentru care face programările respective, să dovedească discreţie şi discernământ(spre exemplu, să încerce să vorbească la telefon doar cu cel ce a trimis C.V.-ul). Unele firme preferă ca înainte de momentul prezentării candidatului la interviu, să-i îmnâneze un formular standardizat pe care să-l completeze cu informaţii despre sine în rubricile cerute. Momentul interviului va debuta cu una sau mai multe întrebări introductive care au rolul de a ajuta candidatul să se destindă. Un plan scurt de interviu poate include:

            1.aspecte profesionale-responsabilităţi anterioare, dificultăţile apărute şi rezolvarea lor;

            2.caracteristici personale;

            3. opţional-pentru funcţiile de conducere- acţiunile sale în calitate de manager în prezent şi viitor;

         4. comunicare şi interacţiune-interacţiunile necesare pentru desfăşurarea muncii, modalităţile folosite pentru rezolvarea unui conflict;

            5. opţional-pentru posturile de interacţiune cu clienţii- acţiunile care să indice orientarea spre client în trecut şi viitor.[13] Potrivit strategiei de selecţie există două tipuri de interviu: structurat şi nestructurat. În interviul structurat, examinatorul pune o serie de întrebări predeterminate şi în acelaşi fel la toţi candidaţii. În inerviul nestructurat examinatorul pune întrebări în funcţie de răspunsul candidatului. În teorie, doi candidaţi nu sunt întrebaţi la fel; în practică, totuşi, cele mai multe interviuri sunt cam în aceeaşi proporţie structurate şi nestructurate, adică candidatul răspunde la aceleaşi întrebări generale, dar răspunsurile îl pot determina pe examinator să pună întrebări suplimentare. Calitatea acestora ca predicatori a-i performanţei profesionale poate fi judecată prin prisma criteriilor utilizate pentru orice predicator: fidelitatea şi validitatea.

            1. Fidelitatea interviului. Aceasta se referă la similaritatea judecăţilor făcute de acelaşi examinator în două momente diferite, sau la similaritatea judecăţilor făcute de diferiţi intervievatori despre acelaşi candidat. Un determinant major în acordul intervievatorilor este acela referitor la ceea ce li se cere să evalueze.

            2. Validitatea interviului. Avem mai întâi o validitate a intervievatorilor care se referă la abilitatea lor de a fi sensibili şi precişi în judecarea aptitudinilor umane. În al doilea rând, avem validitatea procesului de intervievare privind măsura în care toate informaţiile despre un candidat atrag atenţia intervievatorului în predicţia performanţei în muncă. Aceasta ar include nu numai conţinutul interviului în sine, ci şi scorurile testului, scrisorile de recomandare, etc.Muchinschy (1989) susţine că utilizarea interviului este importantă şi pentru alte funcţii în managementul personalului.[14]  În literatura de specialitate, tipologia interviurilor este suficient de extinsă; considerăm că e util să vă reamintim câteva din fomele cele mai uzitate. Astfel interviul situaţional presupune, de asemenea, un set de întrebări închegate într-o structură, aplicaţii primind spre rezolvare incidente critice care ar putea interveni în munca lor efectivă; întrebările nu sunt însă focalizate pe comportamentele trecute, dezvoltate de către candidat, ci pe intenţiile acestuia. Mai mulţi evaluatori sunt implicaţi şi în interviul-panel; în respectivul caz, însă, acest grup de persoane intervievează direct candidatul. Interviul nondirectiv reprezintă un interviu nestructurat ce nu urmăreşte o serie de întrebări prestabilite, intervievatorul chestionând candidatul asupra aspectelor pe care le consideră necesare a fi cunoscute la un moment dat. Interviul secvenţial presupune, de fapt, o serie de interviuri, cu mai multe persoane intervievatoare, care evaluează candidatul din puncte de vedere diferite. Interviul computerizat este definit de folosirea computerului pentru a realiza o colectare de date despre candidat. În fine, „interviul stresant” presupune o serie de întrebări directe şi provocatoare ce vor crea disconfort candidatului, atitudini defensive, justificative. [15]

       În concepţia modernă sau din perspectiva managementului resurselor umane, oamenii nu sunt recrutaţi şi selectaţi pentru a ocupa anumite posturi vacante, ci aceştia sunt căutaţi şi atraşi pentru rolul deosebit de important în cadrul organizaţiei. Aceasta cu atât mai mult, cu cât, conlucrând într-un mediu aflat în permanentă schimbare, dificultăţile tot mai mari cu care se confruntă organizaţiile sunt din ce în ce mai mult puse în seama rolului resurselor umane şi a managementului acestora, realitate de care organizaţiilor şi managerilor le va fi din ce în ce mai greu să nu ţină seama.[16] Interviul nu este însă un proces unidirecţional în care doar intervievatorul îl chestionează pe candidat; avem de-a face, mai de grabă cu un mecanism de identificare a unei stări de echilibru între două „părţi” ale sistemului de interacţiune. De aceea, nu trebuie să omitem „cealălaltă parte a procesului de selecţie-evaluarea candidatului cu privire la intervievator şi la organizaţie”.[17] Aceste aspecte se întind pe un spaţiu larg de manifestare concretă: de la modul în care este apelat candidatul la primul contact telefonic şi până după finalizarea interviului şi părăsirea incintei firmei de către acesta, fiecare moment este prelucrat, interpretat şi luat în considerare de către candidat. Întrebat fiind de un jurnalist ce părere are domnul Alfred Bulai despre disputele politice existente în ţara noastră acesta răspunde: „să ne ferească Dumnezeu de ziua în care politicienii să se înţeleagă între ei.” [18]  În mod obişnuit, individul nu intenţionează promovarea interesului public şi nici nu ştie cu cât contribuie el la această promovare…el urmăreşte numai să-şi asigure capitalul său; iar îndrumând acea activitate aşa încât să producă cea mai mare valoare posibilă, el urmăreşte numai câştigul său; astfel…el e condus de o mână invizibilă, ca să promoveze un scop care nu face parte din intenţia lui. Urmărindu-şi interesul său, el adeseori promovează interesul societăţii mai efectiv decât atunci când intenţionează să-l promoveze.[19] 

28 februarie 2014

MAGAZIN CRITIC – ziar online cultural, conservator – Nihil Sine Deo – PRESĂ LIBERĂ