Muguri de dor de cer

Ca deșertul ce tînjește după ploaie…

Așa cum caută cerbul izvoarele apelor…

Așa mi-e dor de tine, copile!

Of, de-ar birui mila Domnului păcatele mele și spurcăciunea din sufletul meu și-aș dobîndi un colț de rai!

Citeam cîndva că a spune cuiva ,,Te iubesc!” e totuna cu a-i spune ,,Tu nu vei muri niciodată.” Tu nu ai murit niciodată pentru tăticul tău, deși ai trecut prematur la cele veșnice.

Ce triste sunt iubirile multor tineri de azi! Confundă dragostea cu pofta și se consumă trupește reciproc, neștiind că nu e nimic mai frumos decît să-ți petreci veșnicia alături de cel iubit. Asta cere jertfă, căci iubirea ca ,,moartea de tare” nu se dobîndește fără efort, nu o cîștigi fără a plăti prețul care se cade și nu mă refer la bani. Așa cum Hristos a plătit pe Cruce prețul păcatelor noastre, tot așa, iubirea iartă totul și face vrednic de iubire pe cel pe care îl iubești.

Dacă mă întreabă soția sau copiii de ce îi iubesc, ce să le spun? Îi iubesc, pur și simplu, mi se pare uneori ceva dincolo de înțelegerea umană. Știm doar că Dumnezeu iubire este și că suntem creați după chipul și asemănarea Sa. Din iubire, pentru a-L iubi pe El și pe aproapele.

Ucide oare iubirea? Poți renunța, dacă iubești, la rodul dragostei voastre și al pîntecelui tău?

Am citit multe mărturii ale unor mame care au făcut avort sau care au fost aproape de a renunța la copil. Durerea celor ce au făcut din pîntece mormînt e atît de mare, că devine palpabilă, la fel și bucuria celor ce au depășit criza și se bucură acum nespus de copiii lor. Pentru cele ce au avortat simt compasiune și le doresc ca Domnul să le vindece sufletul rănit de colbul morții, căci asemenea rană poate găsi un leac pe măsură doar în Biserica lucrătoare prin iubire. Cum Biserica suntem și noi, ce important e să nu judecăm, adîncind rana, ci să facem ce putem ca să le ajutăm să găsească în timp Calea spre lumină și Adevăr…

Nu știu dacă durerea poate căpăta unitate de măsură și dacă există vreo diferență esențială între întreruperea vieții la cerere și pierderea unei sarcini prin așa-zisul avort spontan. O pierdere e o pierdere, privită din orice unghi. Și cînd cel(a) pierdut(ă) e copilul a cărui inimioară bătea în pîntecul tău, cine poate șterge lacrimile tale? Îndrăznesc să afirm că nimeni dintre cei vii, ci numai Doctorul sufletelor deznădăjduite, Hristos.

Ca tată, știu durerea, din viața proprie, a părinților de îngeri. Asemenea sindromului aniversării pentru cei ce au ales avortul, te gîndești la copilul tău ce a murit prematur că ar fi fost ziua sa de naștere, că ar fi fost la vîrsta la care să meargă la școală, etc. Gîndul acesta nu te va părăsi niciodată. Fericiți îi socotesc pe cei ce au un mormînt pentru cei dragi, unde să aprindă o lumînare, să se roage sau, pur și simplu, să plîngă, nemîngîiați. Cu noi cum rămîne? Trupurile micuțe ale pruncilor noștri unde se duc? La gunoi, la crematoriu? Ce tare mi-aș dori să poți lua acasă rămășițele copilului tău și să poți să-l îngropi într-un colț de cimitir, să ne putem lua la revedere omenește, creștinește, cu iubire. Purtînd un doliu firesc…

A venit primăvara și muguri zăresc ici și colo. Muguri de dor caut și găsesc și-n sufletul meu. Dor de cer, de ziua cînd îmi voi strînge în brațe toți pruncii mei, luați la Dumnezeu din pricini doar de El știute. Aș vrea să învăț să spun, asemenea lui Iov: … Domnul a luat. Fie numele Domnului binecuvîntat!

MAGAZIN CRITIC – ziar online cultural, conservator – Nihil Sine Deo – PRESĂ LIBERĂ