ÎPS Teodosie în Pastorala de Sfintele Paști: Ne rugăm în fiecare zi pentru pacea lumii și pentru ca imperiile fără de Dumnezeu să stingă focul iadului și ambițiile aducătoare de moarte

ÎPS Teodosie, Arhiepiscopul Tomisului, a îndemnat credincioșii să se roage pentru pacea lumii, „şi pentru ca imperiile fără de Dumnezeu să stingă focul iadului şi ambiţiile aducătoare de moarte”, cu referință la războiul din Ucraina,  informează Arhiepiscopia Tomisului.

Ierarhul tomitan spune că aceia care „se închină Preasfintei Treimi nu trebuie să urască, să lovească şi să ucidă sub niciun motiv, afară de acela de a-şi apăra neamul”, informează R3Media.

ÎPS Teodosie a lăudat înțelegerea dintre multele etnii ale Dobrogei, „ Români, turci, tătari, bulgari, greci, italieni, ruşi, toţi au găsit aici un petec de pământ şi o geană de mare în care să-şi ducă traiul lăsat de Dumnezeu”.

Arhiepicopul Tomisului a atras atenția că „Fără Biserică, societatea devine o turmă de roboţi ai plăcerii şi puterii, fără minunea Învierii care se petrece în fiecare suflet care Îl descoperă şi Îl iubeşte pe Dumnezeu”.

Iată pastorala integrală a ÎPS Teodosie:

Iubitului cler, cuvioşilor părinţi călugări şi monahii, binecredincioşilor creştini din cuprinsul Arhiepiscopiei Tomisului, har, milă şi pace de la Hristos cel înviat, iar de la noi arhierească binecuvântare.

Iubiţi credincioşi,

Hristos a înviat!

În acestă noapte de mântuire, în care cerurile şi pământul dănţuiesc în Lumina cea pururea fiitoare a lui Hristos cel înviat din morţi, universul întreg cântă: Hristos a înviat!

Într-adevăr, toată firea cea creată de Dumnezeu dintru început şi-a găsit împlinirea în Învierea din morţi a Mântuitorului nostru. Primele cuvinte ale lui Dumnezeu la creaţia lumii, izvorâte din Cuvântul Lui cel mai inainte de veci, adică din Fiul Său cel Unul Născut, au fost: „Să fie Lumină”. Şi aşa au luat naştere şi fiinţă sorii, planetele, galaxiile, în lumina materiei care arde şi se mistuie în iubirea cea infinită a lui Dumnezeu. Cuvintele „Să fie Lumină”, rostite de Dumnezeu în prima zi a creaţiei, s-au împlinit în această noapte sfântă: „Acum toate s-au umplut de lumină, şi cerul, şi pământul, şi cele de desubt” cântă Canonul cel Mare al Învierii scris de Duhul Sfânt în mintea marelui Sfânt Ioan Damaschin.

Aşadar, creaţia lumii a fost făcută cu scopul suprem, ca din ea să învieze Dumnezeu Cuvântul, Logosul etern, care a devenit Om materialnic, cu suflet nemuritor şi cu trup, unindu-Şi Dumnezeirea cu umanitatea pe care a luat-o din Trupul cel pururea feciorelnic al Fecioarei Maria.

Universul întreg a aşteptat, din zorii creaţiei, acel moment când va deveni Pântece izvorâtor de Dumnezeu şi Mormânt preacurat din care va învia Dumnezeu. Viaţa însăşi a plantelor, a animalelor, şi viaţa unică plină de har şi de libertate a omului, au fost zidite pentru ca Viaţa cea veşnică, Dumnezeu Cuvântul, să se unească cu ea, în Persoana Fiului Întrupat. Şi astfel, umanitatea însăşi se umple pentru totdeauna de slava Dumnezeirii cu care s-a unit în Hristos.

Cu aleasă bucurie vă încredinţăm de cea mai mare veste bună a istoriei şi a veşniciei. Domnul nostru Iisus Hristos, Dumnezeu adevărat şi Om adevărat, a înviat din morţi, după ce a murit pe Cruce pentru păcatele întregii lumi. Acest adevăr mântuitor este temelia istoriei Bisericii, viaţa umanităţii mântuite, culmea biruinţelor noastre asupra morţii. Şi aceasta pentru că prin Învierea din morţi a Domnului, moartea a fost omorâtă, abisul de sens în care vieţuiam s-a destrămat, iadul s-a zdrobit de lumina care a izvorât din Cel înviat, păcatul a fost şters pentru totdeauna, iar diavolul, vrăjmaşul umanităţii dintru început, a fost pus pe fugă. Este cu neputinţă să punem în cuvinte importanţa şi valoarea acestei sărbători, în care oemnirea a primit valoarea veşniciei, viaţa fiecăruia dintre noi a devenit fără de sfârşit iar moartea nu mai este decât un prag, o despărţire vremelnică a sufletului de trup şi o îmbrăţişare fără de sfârşit cu Hristos cel înviat, pentru cei ce cred şi vieţuiesc după voia şi poruncile Lui.

Învierea lui Hristos are importanţă depotrivă istorică şi eshatologică.

Importanţa istorică a Învierii este aceea că întreaga lume, umanitatea însăşi a primit vestea, că moartea nu mai omoară, nu mai distruge omul, nu mai sfărâmă vieţi şi iubiri şi idealuri. Prin moartea lui Hristos, El a intrat adânc în sânul morţii şi a zdrobit-o, umplând iadul de lumina dumnezeirii şi eliberând pe toţi cei ţinuţi acolo pe nedrept. „Porţile iadului s-au sfârâmat”, cântă Canonul Învierii în aceasta noapte luminoasă. Asta înseamnă că nimeni nu mai poate fi ţinut în iad, Hristos împărățind peste cei de jos. Drepţii Vechiului Testament, proorocii, patriarhii vechi, împăraţii, sărmanii, toţi au fost scoşi afară din iad, şi au primit cu dreptate răsplătirea vieţii prin jertfa Domnului. Diavolul nu mai are nicio putere asupra omului care iubeşte pe Dumnezeu. Nu mai poate prăvăli în iad pe oamenii, pentru care Hristos a pătimit. El  zdrobeşte porţile iadului şi aduce sufletele celor drepţi în rai, împreună cu El.

Cultura umanităţii, literatura, artele, muzica, ştiinţa însăşi, toate au primit această certitudine a Învierii, şi a faptului că oamenii nu mai mor. Doar trupul moare, se transformă în pământul din care s-a plămădit în pântecele maicii fiecăruia. Sufletul nemuritor însă se desparte de trup, este judecat vremelnic la Judecata particulară şi dacă viaţa omului a fost plină de Dumnezeu, tot aşa va fi, şi de mii de ori mai mult, şi viaţa lui veşnică. Raiul s-a deschis prin Înviere. Oamenii buni, iubitori de Adevăr, adică de Dumnezeu, merg în rai şi stau în Liturghia veşnică, cu drepţii, cu patriarhii, cu proorocii, cu apostolii, cu mucenicii, cu cei cuvioşi, cu doctorii fără de arginţi, cu mărturisitorii lui Hristos.

Aceasta este cea mai mare valoare a universului: puterea omului iubitor de Dumnezeu, de a împărăţi împreună cu Împăratul veacurilor, Cel răstignit şi înviat din morţi, în Împărăţia Lui.

De aceea vă adresez cuvânt de binecuvântare, de vestire a Învierii, de bucurie, de felicitare şi de chemare la viaţa în Hristos. E atât de firesc să vieţuim veşnic împreună cu Hristos cel înviat. Noi, încă din această viaţă, prin Sf. Liturghie, ne umplem de Lumina Învierii lui Hristos. Este atât de necesar să Îl îmbrăţişăm pe Dumnezeu cu toată fiinţa noastră şi să nu ne mai despărţim de El niciodată.

Fraţilor iubiţi,

Învierea Domnului este izvorul învierii fiecăruia dintre noi. Noi nu am fost zidiţi de Dumnezeu doar pentru a consuma roadele pământului şi animalele câmpului. Noi n-am fost înzestraţi de Dumnezeu cu raţiune, doar pentru a stăpâni pământul şi de a ne hrăni din el. Noi am fost creaţi pentru veşnicie. Noi am fost făcuţi pentru a deveni încă din această viaţă Potire în care să încapă Sângele lui Dumnezeu Cuvântul. Noi suntem aici pentru a moşteni veacurile cele veşnice ale fericirii infinite, în sânul Preasfintei Treimi. Noi suntem copiii lui Dumnezeu. În taina pântecelui mamelor noastre, Dumnezeu a suflat har şi lumină, raţiune şi simţire, libertate şi voinţă, profunzime a privirii la cele înalte şi suflet veşnic.

Pătimirile, răstignirea pe Cruce şi moartea Lui, au fost poarta prin care a izvorât Învierea lui din morţi, care ne dăruieşte nouă lumina cea veşnică şi puterea de a nu mai muri niciodată. În Sângele lui Dumnezeu vărsat pe Cruce pentru noi s-a scris pentru totdeauna nemurirea noastră, a celor care Îl iubim şi ne împărtăşim cu El în Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie. Pe Crucea lui Hristos sunt şi numele noastre, ale fiecaruia dintre noi, căci El pentru noi a murit iubindu-ne până la sfârşit cu un dor vrednic de Însuşi Dumnezeu.

Moartea lui Hristos nu poate să ne lase nepăsători. Suntem păcătoşi şi mereu cădem în neputinţe şi răutăţi, mereu îl trădăm pe Hristos în îndreptăţirile noastre pământeşti. Însă trebuie o dată pentru totdeauna să înţelegem şi să simţim iubirea Lui cea fără de hotar pentru noi, puterea Lui de a ne smulge din moartea de fiecare zi a despărţirii de cer, bucuria Lui de a ne îmbrăţişa strîns în braţele Sale întinse pe Cruce pentru noi.

Învierea lui Hristos trebuie să ne umple pe noi de puterea Lui, pentru ca şi noi să înviem din moartea păcatului şi a răutăţii. Trebuie să ne smulgem din iadul pe care cu sârg l-am construit prin egoism, plăcere şi putere. Trebuie să ne lăsăm în braţele lui Dumnezeu şi să ne schimbăm viaţa. De asta a murit şi a înviat Hristos,  Hristos, pentru ca şi noi să murim păcatului şi să înviem împreună cu El.

Iubiţi fii întru Hristos,

Suntem îndureraţi de negurile morţii care au cuprins pământul. Ne doare inima de miile de morţi şi de răniţi din pricina războiului, acest iad instaurat de oamenii fără de Dumnezeu. Plângem de durerea mamelor fără prunci şi a pruncilor fără mame, de prigoana împotriva Bisericii, motivată politic, de sărăcia şi suferinţa celor peste care trece moartea. Ne rugăm în fiecare zi pentru pacea lumii şi pentru ca imperiile fără de Dumnezeu să stingă focul iadului şi ambiţiile aducătoare de moarte. Dumnezeul nostru este Împăratul păcii, iar credinţa creştină este religia păcii şi a iubirii răstignite şi a învierii. Oamenii care se închină Preasfintei Treimi nu trebuie să urască, să lovească şi să ucidă sub niciun motiv, afară de acela de a-şi apăra neamul. Hristos ne-a învăţat să întoarcem şi celălalt obraz către cel care ne prigoneşte şi să răbdăm suferinţa şi durerea cum au făcut milioanele de mucenici ai istoriei, mărturisitorii, martirii temniţelor comuniste şi toţi cei care L-au iubit pe Dumnezeu.

Suntem datori să ne rugăm fierbinte, cu lacrimi, ca Hristos în grădina Ghetsimani, pentru fraţii noştri cei aflaţi în război, pentru ca Hristos, Domnul Păcii, Părintele veacului ce va să fie, să sfărâme gândurile de războaie şi violenţa ucigaşă a oamenilor. În ziua de azi, ţările pot fi stăpânite prin seducţie şi economie, nu prin ucidere şi distrugere. Putem să trăim toţi pe pământul acesta lăsat de Dumnezeu, pe care El a păşit, a sângerat, a murit şi a înviat pentru noi. Avem toţi loc pe pământ. De ce să ne ucidem şi să moştenim moartea cea veşnică?

Dacă toţi creştinii de pretutindeni ar pleca genunchii şi s-ar ruga cu lacrimi, aşa cum s-au rugat şi s-au pocăit ninivitenii care au primit proorocia că vor fi raşi de pe faţa pământului în 40 de zile, Dumnezeu ar şterge toată această urgie a morţii şi s-ar milostivi de prunci, de mame, de bătrâni şi de toţi oamenii nevinovaţi care mor în acest tăvălug al iadului. Dacă am cultiva milostenia, iubirea, iertarea, aşa cum Hristos ne-a învăţat, Dumnezeu ar aduce pacea peste hotarele noastre şi bucuria înţelegerii între oameni.

De aceea vă chem să întăriţi rugăciunea, smerenia, postul şi milostenia, pentru ca Dumnezeu să aşeze pacea în inimile lipsite de dragoste şi pline de ură.

Iubiţi credincioşi,

Dobrogea, acest ţinut mirific înconjurat de ape, ca raiul cel dintru început, a fost întotdeauna ţinutul frăţietăţii şi al înţelegerii, deşi şi pe aici au trecut mereu hoardele sălbatice ale istoriei. Însă pe acest pământ plin de martiri creştini din vechime, toţi oamenii s-au înţeles şi s-au iubit, chiar dacă înţelegeau şi credeau diferit. Oriunde dai cu sapa pe pământul Dobrogei, dai de biserici, de ruine, de vase, de urme ale civilizaţiei daco-romane şi ale neamurilor care au venit aici ca într-un rai. Români, turci, tătari, bulgari, greci, italieni, ruşi, toţi au găsit aici un petec de pământ şi o geană de mare în care să-şi ducă traiul lăsat de Dumnezeu.

Suntem binecuvântaţi cu rugăciunile milioanelor de sfinţi care au rodit pe pământul acesta, de la mucenicii jertfiţi de împăraţii păgâni, la ierarhi şi credincioşi, teologi şi soldaţi, oameni ai locului şi colonişti, de-a lungul istoriei. Un lucru l-au avut în comun. Imediat ce s-au aşezat aici, au înălţat Biserici lui Dumnezeu. Să urmăm şi noi acestor strămoşi ai noştri şi să îl primim pe Hristos, aşa cum L-au primit daco-romanii pe Hristos, vestit de marele Apostol întâi chemat Andrei, creştinătorul românilor.

Să accentuăm rugăciunea şi milostenia, să păstrăm credinţa neştirbită de inovaţii sau de curente moderniste, să păzim fiinţa morală a poporului curată, educându-ne pruncii şi tinerii în feciorie, fidelitate, credinţă, cuminţenie, bun simţ, dreptate şi cuviinţă. Să umplem Bisericile în duminici şi sărbători şi să ne umplem sufletele de Hristos, prin Taina Sfintei Împărtăşanii. Fără curăţenia generală a sufletului în Spovedanie, ne umplem de povara păcatelor neiertate şi ne cufundăm în noroiul necunoştinţei. Fără Hristos din Sfânta Împărtăşanie, viaţa noastră e un lemn dus de valurile învolburate ale vieţii şi îşi pierde bucuria, sfinţenia şi odihna. Fără Biserică, societatea devine o turmă de roboţi ai plăcerii şi puterii, fără minunea Învierii care se petrece în fiecare suflet care Îl descoperă şi Îl iubeşte pe Dumnezeu.

Iubiţi fraţi,

Vă încredinţez de fidelitatea mea în rugăciune, de iubirea mea de părinte şi de stăruinţa mea în slujirea lui Hristos şi a voastră. Vă port în rugăciune la Altarul creştinării neamului românesc şi la sutele de altare pe care slujesc mereu în smerenia iubirii lui Hristos. Vă simt durerile şi bucuriile ca ale mele şi mă minunez de credinţa şi de curăţia poporul român. Văd cum aţi rezistat în istorie, peste miile de dureri, prin credinţă, smerenie şi rugăciune. Vom rezista şi de acum încolo tot prin acestea. Vom primi tot ceea ce Dumnezeu a hotărât pentru mântuirea noastră. În această noapte de bucurie şi de nemurire, Vă încredinţez lui Dumnezeu şi vă rog să vă rugaţi şi pentru smerenia mea, că multă e povara durerilor unei eparhii.

Al vostru rugător în faţa lui Dumnezeu cel în Treime slăvit şi ierarh al Bisericii lui Hristos,

† Teodosie, Arhiepiscopul Tomisului

---

MAGAZIN CRITIC – ziar online cultural, conservator – Nihil Sine Deo – PRESĂ LIBERĂ