(R) Pogorârea Sfântului Duh şi misiunea apostolică a Bisericii în societate

     Biserica are o misiune importantă într-o societate, iar Sfinţii Apostoli au avut misiunea de a vesti Cuvântul lui Hristos în întreaga lume, pe întreg pământul. Dacă Biserica vesteşte şi duce mai departe Cuvântul Evangheliei prin propovăduirea lui, în cadrul cultului divin public, Apostolii au avut misiunea de a vesti Cuvântul prin parcurgerea drumului ales, în urma tragerii la sorţi de la Cincizecime. Pogorârea Sfântului Duh la Cincizecime constituie o experienţă fundamentală a creştinismului primar, care i-a transformat pe ucenicii Mântuitorului din următori descurajaţi şi ascultători puţin perspicaci ”în martori bucuroşi ai Învierii şi vestitori curajoşi ai mesajului Său”  (Faptele Apostolilor 1, 8; 2, 14)[1]. Luminaţi şi mişcaţi de Duhul Sfânt, ei au început să predice deschis înaintea întregului popor şi a autorităţilor iudaice că Iisus era Mesia şi Domnul (Faptele Apostolilor 2, 22-24) cu convingerea că acelaşi Domn Iisus Înălţat la ceruri Le-a trimis de la Dumnezeu Tatăl pe Duhul Sfânt. Duhul Lui i-a inspirat să vorbească şi în alte limbi necunoscute lor până atunci despre măreţiile lui Dumnezeu; în acelaşi timp le dădea capacitatea de a explica într-un mod clar şi logic vestea mântuirii. Acesta nu era doar un dar exceptional (harismatic) dăruit apostolilor, o înzestrare a slujitorilor Cuvântului ca să vorbească cu înţelepciune, ci era un har al lui Dumnezeu acordat tuturor celor botezaţi sau celor care urmau să se boteze (Faptele Apostolilor 10, 44-46). Exista convingerea comună că astfel s-a împlinit profeţia lui Ioil pentru timpul eshatologic al mântuirii, în care Dumnezeu a revărsat din Duhul Său peste tot trupul (Faptele Apostolilor 2, 16-21). Chiar dacă Iisus lucrează deja pe pământ cu putere, totuşi pentru comunitatea primară, marele eveniment al Cincizecimii a fost de o importantă capitală prin revărsarea Duhului Sfânt peste toţi[2], fapt care a făcut rodnică lucrarea mântuitoare a lui Iisus pentru toţi cei care au crezut în El. Acelaşi Duh Sfânt prin care Iisus a fost zămislit în pântecele Fecioarei Maria va da naştere Bisericii la Cincizecime; şi după cum a fost nedespărţit de Iisus după ungerea botezului Său, tot astfel a însoţit apostolatul de la Ierusalim până la marginile întregului pământ. Centrul acestei istorii îl constituie intrarea păgânilor în Biserică, intrare aprobată de întrunirea conciliară de la Ierusalim: începând cu Corneliu şi familia sa şi continuând prin călătoriile misionare ale Sfântului Pavel şi a celorlalţi apostoli, neamurile au devenit un Popor, Poporul lui Dumnezeu, ”ethne” au devenit ”laos” (Faptele Apostolilor 15, 14). Neamurile, realităţi pământeşti, “carnale” au devenit un ”popor”[3], realitate din ordinea iconomiei mântuirii. Duhul Sfânt este în primul rând principiul dinamic al mărturiei apostolice care asigură extinderea şi creşterea Bisericii. Cu siguranţă, în acel moment s-a pus începutul dinamicii credinţei în istorie prin puterea şi cu lucrarea Duhului Sfânt. Autorul Faptelor a construit expunerea sa asumând o tradiţie care interpretase evenimentul în raport cu unele valori care erau trăite în sărbătoarea iudaică a Cincizecimii. Această sărbătoare a Cincizecimii sau “a săptămânilor” (Ieşirea 34, 22; Deuteronom 16, 10) era la origine o sărbătoare ”a secerişului” (Ieşirea 23, 16), asociată “zilei primiţilor” (Numeri 28, 26). Evoluţia liturghiei sărbătorii, cu relativa ei teologie, ne permite să înţelegem substratul textului Sfântului Evanghelist Luca, Cincizecimea sărbătoreşte “ziua adunării” (Deuteronom 4, 10), adică promulgarea Legii la muntele Sinai. Istorisirea apostolică despre Pogorârea Duhului Sfânt începe cu un verset care încadrează în timp şi spaţiu evenimentul (v.1) şi se încheie cu afirmaţiile despre efectul extraordinar pe care acesta l-a produs (v. 4). Naraţiunea dobândeşte astfel unitatea sa literară prin intermediul unei incluziuni: “Erau toţi împreună la un loc” (v. 1); “S-au umplut toţi de Duh Sfânt” (v. 4). Fenomenele care însoţesc Pogorârea Duhului Sfânt sunt descrise într-un limbaj particular, vorbindu-se mai întâi de un “vuiet ca de suflare de vânt” – ήχος ώσπερ  φερομενης  πνοής  βιαιας,  care în v. 6 este numit “voce, sunet” – φωνή, care provine  “din cer”. În cazul de faţă cerul reprezintă simbolul locuinţei lui Dumnezeu, de unde El vorbeşte poporului Său (Ieşirea 20, 22; Deuteronom 4, 36). Apoi apare un fenomen cu caracter vizual, manifestarea unei realităţi supranaturale, care apare sub forma “limbilor ca de foc” care sunt “împărţite” şi aşezate peste cei prezenţi. Se spune despre ei că “s-au umplut de Duhul Sfânt” – έπλήσθησαν  παντες πνεύμτος άγίου, şi că au început să vorbească “în alte limbi” – λαλείν έτέραις γλώσσαις[4]. Aceste evenimente încearcă să-i conştientizeze pe cei care află despre ele că Apostolii au fost investiţi de prezenţa dumnezeiască intuită ca dar al Duhului. Apostolii au văzut darul Sfântului Duh de la Cincizecime ca pe un nou legământ. Din acest legământ ia naştere noul popor al lui Dumnezeu care nu mai este legat de legi impuse din afară, ci de transformare interioară săvârşită prin lucrarea Duhului care dă naştere unei atitudini filiale noi faţă de Dumnezeu. Toţi cei de faţă erau “uimiţi şi se minunau”, erau într-o stare de perplexitate pentru că nu puteau să se lamureasca şi să afle un răspuns potrivit fenomenului la care asistau. În urma acestui eveniment de importanţă majoră pentru creştinism, apostolii sunt trimişi să propovăduiască Evanghelia tuturor neamurilor care sunt sub soare, dovedind faptul că Biserica este deschisă universalităţii. Apostolii şi toţi ucenicii vorbeau limba altor popoare, anunţau în acele limbi măreţiile lui Dumnezeu ca un revers al împrăştierii de la turnul Babel. Toate aceste măreţii ale lucrării lui Dumnezeu pun în evidenţă faptul că această istorie sfântă, începută în Vechiul Testament, desăvârşită în Hristos, continuă să se desfăşoare prin Biserică. Astfel, Faptele Apostolilor ne amintesc că era deja lucrător în Vechiul Testament şi că a vorbit prin gura profeţilor (Faptele Apostolilor 1, 16; 4, 25) dar era lucrător şi în Noul Testament: El este cel care L-a asistat pe Iisus în alegerea apostolilor (Faptele Apostolilor 1, 2). Este evident că întreaga istorie a mântuirii este rodul lucrării celor trei Persoane şi că Duhul lucrează dintru început. Pogorârea Duhului Sfânt nu precede venirea lui Mesia ci, dimpotrivă, este o consecinţă a acestei veniri. Pentru Noul Testament, Înălţarea de-a dreapta lui Dumnezeu a naturii umane, pe care Cuvântul a unit-o în Sine şi care a devenit natura proprie a lui Hristos – adică îndumnezeirea firii omeneşti – această realitate constituie condiţia Pogorârii Duhului Sfânt, care are drept scop să extindă la toţi oamenii ceea ce s-a săvârşit mai întâi în Hristos. Este ceea ce expune Sfântul Petru: “Dumnezeu L-a înviat pe Acest Iisus, Căruia noi toţi Îi suntem martori. Deci, Înălţându-Se de-a dreapta lui Dumnezeu şi primind de la Tatăl făgăduinţa Duhului Sfânt, El L-a revărsat pe Acesta aşa cum vedeţi voi şi auziţi acum” (Faptele Apostolilor 2, 32-33). Aceeaşi învăţătură o regăsim la Ioan, el comentează cuvintele Scripturii citate de Iisus: “Râuri de apă vie vor curge din inima Lui. Iar aceasta a spus-o despre Duhul pe care aveau să-l primească acei ce cred într-Însul[5]. Că Duhul încă nu era dat pentru că Iisus încă nu fusese preamărit” (Ioan 7, 38-39). La fel, însemnătatea cuvintelor lui Iisus: “Că dacă nu Mă voi duce, Mângâietorul nu va veni la voi, iar dacă Mă voi duce, Îl voi trimite la voi” (Ioan 16, 7).

         Această revărsare eshatologică a Duhului, vestită de profeti, făgăduită de Iisus ca urmare a Învierii şi Înălţării Sale irupe[6] în ziua în care apostolii s-au adunat în momentul sărbătorii ebraice a Cincizecimii: “Şi au fost umpluţi de Duh Sfânt toţi şi au început să grăiască în alte limbi, precum le dădea lor Duhul a grăi” (Faptele Apostolilor 2, 4). Trebuie notată expresia “au fost umpluţi de Duh Sfânt”, care se întâlneşte de mai multe ori în Faptele Apostolilor (4, 8 şi 31; 6, 5 şi 8; 7, 55), evidenţiind plinătatea darului Duhului, făcut de umanitatea îndumnezeită a lui Hristos Bisericii, Mireasa Sa. Acest dar are drept scop izvorârea unei vieţi noi în rândul creştinilor şi în sânul umanităţii, viaţa după Duh. Însă lucrarea principală a Duhului este aceea de a transmite puterea dumnezeiască celor pe care Hristos, în timpul activităţii pământeşti i-a ales drept vase comunicante pentru a transmite umanităţii întregi ceea ce El a săvârşit odată pentru totdeauna. Aceste vase alese sunt apostolii, Duhul Sfânt lucrând prin ei. Ceea ce le-a dăruit Apostolilor la Cincizecime n-a fost mai cu seamă o sfinţenie personală cât mai ales puterea Duhului pentru a putea duce la împlinire lucrarea misionară. Acest dar este total pentru că este dumnezeiesc. Revenind la etimologia cuvântului ”misiune”, acesta vine de la verbul mitto, ere – a trimite, care înseamnă acţiunea de a anunţa Evanghelia mântuirii (Faptele Apostolilor 1, 8), în numele lui Hristos: „Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, aşa vă trimit şi Eu pe voi” (Ioan 20, 21). Este acţiunea de a comunica, a transmite şi a universaliza Vestea cea Bună, chemând pe toţi la pocăinţă, la convertire personală şi la Botez în numele Sfintei Treimi, spre iertarea păcatelor (Faptele Apostolilor 2, 37-38) şi viaţă în comuniune. „Misiunea” este ”trimiterea Bisericii în lume în vederea universalizării Evangheliei şi a integrării oamenilor în Împărăţia lui Dumnezeu, întemeiată prin lucrarea mântuitoare a lui Iisus Hristos”[7].

         Misiunea în general este gândită ca un mandat încredinţat de cineva cuiva pentru îndeplinirea unui scop bine definit. Astfel, putem vorbi despre: misiune de pace, misiune umanitară, misiune militară, misiune diplomatică etc. Şi vom constata că „misiunea este o opera de îndeplinire a unui mandat încredinţat de o autoritate în scopul realizării unui scop ce priveşte binele comun”[8]. Misiunea divină este cea mai importantă, iar aceasta nu este străină nici altor religii, în afara creştinismului. Astfel, amintim doar de Mohamed care se considera trimisul lui Allah, care se pretindea continuatorul profeţilor biblici, tema fiind întâlnită într-o oarecare măsură şi în păgânismul elin. Epistolele pauline insistă în mod particular asupra finalităţii acestei lucrări: sfinţenia personală. Puterea Duhului dăruită Apostolilor la Cincizecime n-a fost numai un botez, ci a constituit o adevărată consacrare a lor, constituindu-i slujitori ai Evangheliei. În timpul activităţii pământeşti a lui Hristos, accesul oamenilor la puterea Duhului Sfânt se săvârşea numai prin Hristos şi în Hristos. După Pogorârea Duhului Sfânt la Cincizecime, relaţia cu Hristos are loc numai prin Duhul şi întru Duhul Sfânt. În timpul propovăduirii Evangheliei, Hristos era prezent în mod vizibil, era înaintea ucenicilor. Înălţarea la ceruri a înlăturat această vizibilitate concretă: “Lumea nu Mă va mai vedea” iar această plecare a Domnului este reală. Însă Pogorârea Duhului Sfânt a restituit lumii prezenţa interiorizată a lui Hristos şi-L descoperă acum nu înaintea ci înlăuntrul ucenicilor: “Voi veni la voi, şi cu voi fi, până la sfârşitul lumii”, prezenţa Domnului fiind reală, ca şi plecarea Sa. ”În ziua aceea, ziua Pogorârii Duhului Sfânt veţi cunoaşte că Eu sunt cu voi”. Această interiorizare are loc tocmai prin lucrarea Duhului Sfânt după cum mărturiseşte şi Sfântul Pavel: “Iubirea lui Dumnezeu s-a vărsat în inimile noastre prin Duhul cel Sfânt care ni s-a dat” (Romani 5, 5). Revărsarea Duhului Sfânt descrisă în Faptele Apostolilor (22, 1-13), nu este singulară în Cartea Faptelor. De aceea, Sfântul Luca descrie şi alte pogorâri ale Duhului Sfânt asemănătoare celei din Ierusalim la sărbătoarea Cincizecimii cum ar fi pogorârea Duhului peste Corneliu şi casa sa (Faptele Apostolilor 10, 44-48; 11, 15-18), descrisă în termeni asemănători celei amintite. Autorul Faptelor prezintă dăruirea Duhului Sfânt şi altor persoane cum ar fi samaritenii convertiţi şi ucenicii din Efes (Faptele Apostolilor 8, 14-18; 19, 1-7). Există apoi aproape o nouă Cincizecime a comunităţii rugătoare după eliberarea din închisoare a Sfântului Petru şi a Sfântului Ioan (Faptele Apostolilor 4, 29-31). Tot astfel, Epictet se considera trimisul, crainicul zeilor, trimis de zeu. Spre exemplu, el considera că a primit o misiune cerească, pentru ca, prin învăţăturile şi mărturia lui, să reaprindă în oameni scânteia divină din ei. Cu acelaşi sens întâlnim termenul de misiune în ermetism, unde cel iniţiat are misiunea să devină călăuza celor vrednici de aceasta, pentru ca prin intermediul său, zeii să desăvârşească omenirea. Dar, indiferent la ce tip de misiune ne referim, ea include câţiva determinanţi specifici universali diferitelor tipuri de misiune:

• un centru de autoritate care poate şi motivează persoanele ce le trimite în misiune;
• cei trimişi în misiune, care pleacă convinşi fiind de scopul misiunii lor;
• un mesaj de transmis cuiva şi undeva, într-un teritoriu şi într-un spaţiu bine determinat;
• idee clară despre mijloacele ce trebuie atinse;
• motivaţie profundă pentru misiune care face ca cei trimişi în misiune să înfrunte orice obstacol pentru îndeplinirea ei[9].

    Misiunea, în general, este o operă ce trebuie realizată pentru îndeplinirea unui scop nobil,  şi fiecare misionar, indiferent de misiunea sa, are certitudinea aceasta, certitudine care îi conferă siguranţă personală lui şi adevăr mesajului pe care îl are de transmis. Într-un fel sau altul, misionarul trebuie să fie convins de adevărul mesajului său, fie pe calea raţiunii, fie pe cea a experienţei lui şi a altora[10].

      Dacă îl luăm ca exemplu pe Sfântul Apostol Pavel, evreu şi misionar creştin între păgâni, Saul din Tars va avea o misiune paradoxală ca însăşi fiinţa lui. Născut în diaspora şi crescut habotnic, după legea şi tradiţia riguroasă a neamului lui, trimis foarte tânăr la Ierusalim, ca să înveţe ştiinţa marilor cărturari ai neamului lui, la ilustrul dascăl Gamaliel, putând face cariera de mare rabin şi de om însemnat între ai lui, este tulburat acolo de succesul predicatorilor creştini şi scandalizat de credinţa cea nouă, respirând ură şi mânie sângeroasă contra celor care stricau credinţa cea veche şi tradiţia iudaismului, aruncat asupra lor cu fanatismul său de fariseu zelos şi contrazis de blasfematorii şi nelegiuiţii, care, ca diaconul Ştefan, vorbeau de sfârşitul Legii şi de inutilitatea Templului, întărit cu depline puteri ca să lovească de moarte comunitatea creştină de la Damasc, după ce văzuse risipită pe cea de la Ierusalim, se întâlneşte pe neaşteptate cu Iisus Hristos cel prigonit, aude glasul Lui, e orbit de lumina Lui, întors de la gândul său, chemat la misiune creştină, investit cu apostolatul la neamuri şi plecat apoi în lume, la lucrul său de tot restul vieţii (Faptele Apostolilor 9, 22 – 26)[11]. Neaşteptată, nemaivazută şi curioasă figură, acest omuleţ de la Răsărit, care pornise mai întâi la Damasc ca să prigonească pe Hristos şi care se întorsese de acolo misionar al lui Hristos, iar acum plecase să colinde lumea şi să o cheme la Hristos cel prigonit de el, pe care-L predica iudeilor şi păgânilor ca Mesia şi Mântuitor, de la Damasc până la marginea lumii. Uriaşa şi sublima disproporţie între puterile unui om şi o lume întreagă: între iudeul mic, pleşuv, bolnăvicios şi slab, şi între imperiul roman universal, cu forţa lui incomparabilă, cu dreptul, filosofia şi literatura lui înfloritoare, cu păgânismul lui bogat şi puternic în zei, sanctuare, rituri şi mistere, cu imensul lui aparat politic, administrativ, militar şi cultural, cu geniul, organizaţia şi mândria lui neîntrecută. Taina chemării şi puterii lui este întâlnirea şi confruntarea lui cu Iisus în ceasul convertirii. Saul era persecutorul Lui, acum este “robul” Lui: era călăul creştinilor, acum este Apostolul Neamurilor. Disproporţia dintre un om şi o lume, în care se găsea Pavel ca Apostol, este mult mai mică decât cea dintre om şi Dumnezeu, în care se găsea ca persecutor.

La Ierusalim şi spre Damasc, Saul se războia cu Dumnezeu, care i-a îngăduit să vadă cât rău poate gândi şi face ca potrivnic al Lui. Întâmpinat şi înfruntat de Iisus Hristos pe drumul Damascului, orbit şi aruncat mai întâi cu putere la pământ, ridicat apoi în iubirea, harul şi puterea Lui, ca să se nască din nou, ca alt om, cu alţi ochi, cu altă minte, cu altă menire, date de El, exact opusă celei luate de Saul de la sine şi de la marele preot de la Ierusalim, el este pentru toată viaţa “rob” şi apostol chemat al lui Iisus Hristos (Romani 1, 1).

 Pr. Drd. Constantin Bîrsan Nicolae, 20 februarie 2014