Moartea spirituală a Occidentului

de Nathan Pinkoski

Cele mai importante romane distopice din prima jumătate a secolului XX sunt cel al lui Aldous Huxley, Minunata lume nouă și 1984 a lui George Orwell. Huxley și Orwell au surprins cele două laturi ale despotismului modern, una moale și seducătoare, cealaltă dură și punitivă. Cel mai important roman distopic al celei de-a doua jumătăți a secolului este Le Camp des Saints (Tabăra Sfinților, 1973) de Jean Raspail. Intriga sa centrală se referă la o armată care transportă un milion de migranți din India către țărmurile Franței. Este o invazie, o ocupație a Nordului Global de către Sudul Global. Pe măsură ce imigranții aterizează, Franța este aruncată în haos, împreună cu restul Europei, iar civilizația occidentală moare.

Cu toate acestea, Tabăra Sfinților nu este un roman-dezastru. Semnificația cărții nu ține de faptul că Raspail a avut dreptate să prezică imigrația în masă sau să o descrie în termeni catastrofici. Mai degrabă, geniul romanului constă în reprezentarea unei apocalipse în sensul originar al termenului respectiv. Tradusă corect, apocalipsa este redată ca ”revelație”, ”dezvăluire”, literalmente o „descoperire”. Tabăra Sfinților dezvăluie logica perversă care pătrunde în civilizația occidentală târzie și scoate în evidență nihilismul vinovăției prin care Occidentul își salută propria distrugere.

Tabăra Sfinților a fost unul dintre primele romane ale lui Raspail și a continuat să aibă o carieră literară distinsă. (…)

El însuși catolic, Raspail a simpatizat cu tradiționalismul catolic. Înainte de a muri în 2020, el devenise un apărător vocal al Liturghiei Tridentine (Liturghia tradițională în latină, care a fost celebrată între 1571 și 1962 – n.n.). În același timp, a menținut relații de prietenie cu oameni din întreg spectrul politic. A corespondat cu intelectuali liberali și de stânga, precum și cu unii politicieni socialiști, printre care președintele François Mitterrand și premierul Lionel Jospin. În 2000, Raspail a fost aproape admis în Academia Franceză, dar a pierdut cu un vot strâns. În 2003, a primit marele Premiu pentru Literatură al Academiei Franceze, un premiu pentru realizările lui de-a lungul vieții.

Spre deosebire de Huxley și Orwell, lui Raspail îi lipsește recunoașterea internațională a numelui. El deține mica sa faimă, mai ales în Statele Unite, mai mult de prezumtiv rasist decât de scriitor desăvârșit. Un articol din 2019 din New York Times a numit Tabăra Sfinților „o lectură obligatorie în cercurile suprematiste albe”. Editura care deține drepturile asupra traducerii în limba engleză a suprimat cartea, făcând-o aproape imposibil de găsit.

Când este interpretată de critici neglijenți – și ei sunt legiune – Tabăra Sfinților este încadrată ca un război rasial fictiv care stârnește temeri cu privire la genocidul împotriva albilor. Aceasta este lectura standard făcută de către liberali și progresiști. În dreapta americană, Tabăra Sfinților are puțini apărători; unii conservatori sunt gata să-i pedepsească pe cei care o invocă. Acești cititori se fixează pe pasaje în care Raspail îi descrie pe migranți ca fiind primitivi și barbari, pentru a condamna cartea ca fiind o polemică rasistă împotriva imigrației în masă. Dar această lectură ratează sensul romanului. Raspail dorește să țină o oglindă față de propria noastră societate: El este preocupat de „noi”, nu de „ei”.

Nu Raspail, ci Jean-Paul Sartre a fost cel care a imaginat pentru prima dată Sudul Global invadând Nordul Global. În prefața sa din 1961 la „Nenorocitul pământului” de Frantz Fanon, scrisă în timp ce Charles de Gaulle se pregătea să trimită trupe ale Franței în Algeria, Sartre a susținut că decolonizarea nu a fost suficientă pentru a stabili situația. Franța și francezii ar fi meritat subjugarea punitivă. „Pământul nostru trebuie să fie ocupat de un popor fost colonizat și trebuie să murim de foame”, a scris el.

La începutul anilor 1970, mulți oameni în poziții de influență culturală împărtășeau sentimentele lui Sartre, chiar dacă au evitat să folosească termenii lui violenți. Nimeni nu credea că evenimentele pe care le-a imaginat Raspail – un milion de migranți indieni care soseau brusc pe pământul francez – sunt de departe posibile. Sartre ar fi dorit o astfel de colonizare inversă, dar nu a văzut-o ca pe o posibilitate reală: „Nu se va întâmpla”, s-a plâns el. Prin urmare, scopul principal al lui Raspail nu a fost să prezică un viitor iminent. El a căutat în schimb să ia în serios sentimentele de disprețuire de sine și dorința de colonizare inversă care câștigau putere în Europa. Tabăra Sfinților este cel mai bine citită ca un experiment de gândire lung, o descriere fictivă a consecințelor civilizaționale ale acestui mod de gândire. (…) – integral pe reactionarii.home.blog.

Cartea ,,Tabăra sfinților” a fost tradusă în românește și poate fi comandată aici.

Nathan Pinkoski  este director de programe academice la Institutul Zephyr și membru senior la Fundația Edmund Burke.

Traducere de la firstthings.com

Pentru o presă independentă, fără cenzură, sprijiniți-ne cu o donație. Vă mulțumim!

MAGAZIN CRITIC – ziar online cultural, conservator. Nihil Sine Deo