Muzica Infernală

Existau cândva în satele şi oraşele noastre formaţii de lăutari renumiţi. Aceştia ştiau să cânte ceea ce trebuia, după oameni şi împrejurări. Dar Barbu Lăutaru, „starostele şi cobzarul” s-a prăpădit, asemenea multora dintre cântecele noastre bătrâneşti. În locul lui au răsărit ca ciupercile după ploaie, o puzderie de „formaţii” de trei parale. Înstrăinarea de tradiţiile româneşti s-a făcut simţită şi-n acest domeniu. Clientela nu mai selectează lăutarii după valoarea lor artistică, ci după alte criterii: luciul instrumentelor, numărul decibelilor de la staţiile de amplificare, contravaloarea prestaţiei.

Ciudat mi se pare faptul că, deşi ne aflăm într-o economie de piaţă, nu sunt căutaţi lăutarii care cer mai puţin, ci dimpotrivă. Mândria organizatorilor unei nunţi, spre exemplu, este cu atât mai mare, cu cât pot să-şi anunţe invitaţii că au dat mai multe milioane lăutarilor. De fapt, nici nu-şi mai zic lăutari. Termenul e învechit, perimat. Îşi spun „muzicanţi”. Mi-a fost dat să aud pe la nunţi şi boteze oameni care erau buni pentru orice pe lume, numai de muzică nu. Şi, totuşi, primeau câteva milioane ca să terorizeze o întreagă comunitate o zi sau două cu schelălăielile, urlăturile sau scânciturile lor. Nu era nevoie să ai vreo brumă de cunoştinţe muzicale sau voce pentru a simţi cum te zgârie pe timpane zdrăngăneala asurzitoare. Nu numai faptul că astfel de oameni habar nu aveau de muzică, dar, colac peste pupăză, mai dispuneau şi de nişte staţii de amplificare enorme, care, pur şi simplu terorizau asistenţa. Participarea la o astfel de nuntă e un adevărat chin. O săptămână în urmă îţi urlă „muzica” în urechi. Nuntaşii par a fi surdo-muţi. Nu se mai aud unii pe alţii, ci doar îşi fac semne, în timp ce hărmălaia instrumentelor şi a „soliştilor” continuă cu înverşunare.

„Repertoriul” unor astfel de „infractori ai artei muzicale” e foarte diversificat. Cântecele populare româneşti sunt puţine. De! Nu mai sunt la „modă”. Despre doine şi balade ce să mai vorbim! Repertoriul e împănat cu imitaţii sârbeşti, bulgăreşti, ţigăneşti, la care se adaugă multă „muzică uşurică”, în special manele. Multe piese nici nu mai sunt zise româneşte. Domnul „solist” vrea să facă neapărat impresie cu „cultura” şi „poliglotismul” domniei-sale. Pentru aceasta începe să schelălăie silabe fără sens prostind întreg auditoriul. Nimeni nu obiectează, nimeni nu se revoltă, ci toţi „ascultă fericiţi” acea „muzică modernă”.

Sunt fericit că încă am mai prins din vremurile când, copil fiind, veneau la nunţi şi pe la hore lăutari adevăraţi. Era o plăcere să asculţi zeci şi zeci de cântece zise cu simţ artistic, cântate abia şoptit la vioara lui Enoiu de la Pârâu, a lui Stângaciu, a lui Victor Pârvănescu, a lui Niţă Boulescu şi mulţi-mulţi alţii, artişti adevăraţi. Ei nu aveau staţii de amplificare, dar cântecul lor, plin de taină şi de fior, pătrundea în suflet. Ei nu pretindeau scene împodobite, ci mergeau la fiecare, să-i zică „la ureche” cântecul lui. Oamenii aceia nu cântau numai cu instrumentul sau cu vocea, ci mai ales cu sufletul lor. Şi poate tocmai de aceea era frumos. Păi, nu?^[1]

Fragment din cartea ,,Europa, Europa!!!…“, Pr. AL. STĂNCIULESCU-BÂRDA, Editura Cuget Românesc, Bârda, 2019.

Pentru o presă întru adevăr, sprijiniți-ne cu o donație. Vă mulțumim!

MAGAZIN CRITIC – ziar online cultural, conservator. Nihil Sine Deo.