Pomana mică
doxologia.ro
La Raru (episodul 5)
Pomana mică
Dragi concitadini, concetăţeni, …! Ce mai am eu cu viaţa la munte? Eh, iată ce! Deşi îmi propusesem să nu-i stau prea mult pe cap fostului meu coleg Nelu Sfeclă, am constatat dintr-odată, brusc şi instantaneu că-mi place locul şi cu atât mai mult oamenii. Şi deşi noi, pensionarii, suntem extrem de ocupaţi, plângându-ne celor angajaţi una-ntruna, adică non-stop, că nu avem timp suficient pentru multe cele, m-am hotărât să stau nu chiar o săptămână ci poate că 7 zile la Nelu Sfeclă. Şi cum zilnic am avut cel puţin câte o experienţă de viaţă, am să vă povestesc ce şi cum s-au (pe)trecut cele 7 zile.
Marţi – program obişnuit până la un moment dat, adică: trezirea la ora 7, spălarea cu apă rece “la ghivetă”, coborâtă prin ţeavă din plastic, vorba unui vecin pe nume unchiu’ Vijolia, “tumnă din vârfu’ muntelui”, prânzitul … Acu, sigur îmi veţi pune două întrebări: “una la brâncă”, din zisa altui vecin, pe nume unchiu’ Craciu – cum adică ai prânzit dimineaţa?; “doi la brâncă”, tot din zisa unchiului Craciu – de ce încep cu ziua de marţi şi nu cu cea de duminică, după ‘mormântare? La prima întrebare răspund că la sat se prânzeşte dimineaţa, pe la ora 10. La a doua întrebare răspund că mă văd nevoit să leg cele petrecute marţea cu cele petrecute sâmbăta.
Aşadar marţi dimineaţa, când dam să mă spăl pe dinţi aud printr-un geam deschis vocea lui Nelu Sfeclă: -“Hai la ceai că-l dăm la cai!”. Din două, trei, chiar patru mişcări am ieşit în ocol şi am intrat în bucătărie căutând din ochi, pe masă, oala cu ceai. Pe masă aşezase soţia lui Nelu Sfeclă o farfurie mare cu omletă cu jumări şi cu felii de cârnaţ, o farfurie cu brânză tăiată cuburi, roşii, ardei gras, ceapă, ardei iute şi o pâine coaptă în cuptor, tăiată felii. Nici urmă de oală cu ceai! –“Bună dimineaţa! Ceaiul?”. –“Iacâ-te ia, aci îi!” zise Nelu Sfeclă scoţând dintr-un credenţ o sticlă cu toartă, plină ochi. –“Păi?” am zis, la care Nelu Sfeclă m-a lămurit scurt: -“Dimineaţa, la noi, se bea ceai rusesc, aşe ne clătărim mandulele şi ne dăzinfectăm dâ la prima oară cu vinars şi tătă zâua avem spor la tăte cele!”. Şi ne-am dezinfectat, cam cu vreo trei păhăruţe “per căciulă”, Nelu Sfeclă gata-gata să-şi dubleze porţia că zice că el are două căciuli de astrahan, noroc, sau poate ghinion că a intervenit aspru soţia lui zicând: -“Neluleee! Vez’ numa’ vez’!”.
N-am să vă spun cât de bune au fost cele ale prânzului, ci obligatoriu precizez că la un moment dat Nelu Sfeclă m-a atenţionat: -“Dă câtă mine mâncă tăt ce-i pă masă, chestia-i că la doaăspece merem la Pomana Mică! Şi-ţ’ zâc io, are şi să lesă greu d-a tătulia!”. Ce pomană, iară pomană, că m-am şi gândit, domnule, ăştia-s pomanagii de profesie, nu altă. Noroc că am făcut ceva mişcare mutând nişte saci cu cartofi în pivniţa casei, aşezându-se astfel omleta cu toate cele, că altfel cred că era foarte necesar să fac rost de pe la careva de Colebil, Triferment, sau măcar Bicarbonat de sodiu.
Eh, iată-ne la Pomana Mică! O adevărată instituţie, cu reguli clare, fiecare ştiind ce are de făcut. Astfel, la unchiu Măru acasă erau prezenţi toţi bătrânii şi copii micuţului sat de munte. Rar mi-a fost dat să văd o astfel de organizare. Bărbaţii aşezau mese şi scaune în curte, femeile s-au ivit cu feţe de mese, farfurii şi tacâmuri. Nelu Sfeclă cu mine ne-am implicat în aşezarea paharelor şi a coşurilor cu pâine…Şi uite aşa, rapid, aproape toate cele ale Pomenii Mici se aranjaseră exemplar. Zic aproape pentru că din păcate o femeie mai iute de picior luă în vârful încălţărilor un colţ de piatră ieşit parcă anume din pământ, şi când se aruncă cu o viteză nemaiîntâlnită, cu tot cu un castron cu supă, spre una din mese am zis că praful se alege şi de ea şi de masă. Noroc cu unul dintre bătrânei, pe nume unchiu’ Briciu, că din dăuă mişcări o şi luă pe femeie în braţe slavând-o. Că ne-a şi zis unchiu’ Briciu: -“Eh, câte domniţe am salvat eu de la pierire pe vremuri, când eram boactăr pe linia Stejarului!”. Castronul, dă-l încolo, că mai erau şi altele.
Şi da, au fost nenumărate castroane cu supă pe mese. O supăăă, nemaiîntâlnită de mine nicăieri în glaxie, că mi-a şi zis aceeaşi femeie guralivă de la ‘mormântare: -“Ia domnule şi mâncă! Zece ghini grase or fert muierile păntru pomana lu’ văru’ Măru, Dumniezo şi-i deie hoghină vecinică!”. Şi am mâncat, trei porţii de supă cu tăiţei, de o bunătate ucigătoare, dar nu înainte de a bea doar două păhăruţe de vinars de prune, că nu am putut ţine pasul cu bătrâneii dedaţi cu aşa ceva. Dar să nu uit! Neapărat trebuie să precizez că la Pomana Mică, după 3 zile de la înmormântare, sunt invitaţi doar bătrânii şi copiii satului, excepţie fiind Nelu Sfeclă şi eu, domnul de la oraş.
Şi iacă, aşa, în această formaţie, cei prezenţi au început să bea şi să mănânce, sau doar să mănânce, na, care cum. Când toate păreau să-şi urmeze cursul firesc, la al cine ştie al câtelea rând de păhăruţe cu vinars, printre poveşti din război, aventuri de pe la CFR şi păţanii hazlii ale unchiului Măru, o minge de fotbal se ivi ameninţătoare în aer. În preajmă copiii, iuţi la mâncat, începuseră un meci de fotbal şi dintre ei ţâşni mingea. Şi nu era orice minge, ci una ghiduşe rău, zic asta pentru că se împlântă fix într-un castron cu supă şi cât ai zice gol cei din apropierea castronului fură năclăiţi de la jumătate în sus. Când gata-gata să înceapă mânia unchiu’ Briciu îşi îndreptă un deget arătător către nasul unui bătrânel subţirel, de care atârna un tăiţel lung zicând tare: -“No, d-amu, Tăiţălu avem şi te strîgăm!”. Eh, în momentul acela izbucniră înt-un rîs zgomotos toţi cei prezenţi, de cred că s-o fi auzit până-n vale.
Seara târziu, după pirei cu carne friptă şi plăcinte nenumărate, participanţii s-au îndreptat spre casele lor, dar nu înainte de a zice un “Dumnezo şi-l ierte pe unchiu Măru, că faine pomeni o avut!”. Cât mă priveşte pe mine, toată noaptea l-am visat pe unchiu Măru că-mi zice: -“Cam mult ai mâncat, orăşanule!”. Şi nu aveam cum să mă supăr pe unchiu’ Măru, chiar avea dreptate.
Despre alte cele, data viitoare. Până atunci, salutare!
Autor: Gheorghe Hodrea
–––––-
MAGAZIN CRITIC – Nihil Sine Deo / Știri ALESE cu GRIJĂ de suflet