Duminica a XX-a după Rusalii (Învierea fiului văduvei din Nain) – Sf. Ev. Luca 7, 11-16

,,În vremea aceea, S-a dus Iisus într-o cetate numită Nain şi cu El împreună mergeau ucenicii Lui şi multă mulţime. Iar când S-a apropiat de poarta cetăţii, iată scoteau un mort, singurul copil al mamei sale, şi ea era văduvă, şi mulţime mare din cetate era cu ea. Şi, văzând-o Domnul, I s-a făcut milă de ea şi i-a zis: Nu plânge! Şi apropiindu-Se, S-a atins de sicriu, iar cei ce-l duceau s-au oprit. Şi a zis: Tinere, ţie îţi zic, scoală-te. Şi s-a ridicat mortul şi a început să vorbească, şi l-a dat mamei lui. Şi frică i-a cuprins pe toţi şi slăveau pe Dumnezeu, zicând: Prooroc mare s-a ridicat între noi şi Dumnezeu a cercetat pe poporul Său.”

Înviază Doamne şi sufletele noastre!

Deşi sufletul omului este nemuritor, se întoarce la Dumnezeu care l-a dat, sau, cum spune rugăciunea din cuprinsul slujbei înmormântării că Dumnezeu a îngăduit, din iubire de oameni, pentru ca răutatea să nu fie fără de moarte, adică veşnică,  şi a poruncit „amestecului şi împreunării acesteia şi acestei negrăite legături a Ta, prin vrerea Ta cea dumnezeiască, să se desfacă şi să se risipească, pentru ca sufletul să meargă acolo de unde fiinţă şi-a luat până la obşteasca înviere, iar trupul să se desfacă în cele dintru care a fost alcătuit”, totuşi şi sufletul poate muri. Cum adică? Simplu. Nu trebuie înţeles că îşi va înceta existenţa, căci tot ce Dumnezeu a adus din neexistenţă la fiinţă nu mai poate ajunge în nefiinţă decât prin voia Celui care l-a creat, dar El nu vrea acest lucru, căci altfel nu l-ar mai fi creat. Dumnezeu nu dă un dar cuiva şi apoi îl ia înapoi, deşi, din neputinţă omenească, noi aşa spunem, că şi-a luat Dumnezeu darul de la cineva, ca în felul acesta să plasăm responsabilitatea în seama Lui în loc să ne recunoaştem neputinţa şi greşala noastră de a fi dispreţuit şi a fi pierdut darul lui Dumnezeu prin neştiinţa, uitarea sau trândăvia noastră, ca să parafrazăm cuvintele Sfântului Cuv. Marcu Ascetul. Dacă Dumnezeu este viaţa şi izvorul vieţii, depărtarea sau ruperea legăturii harice cu El înseamnă intrarea în robia păcatului, moartea, care poate deveni veşnică, adică despărţirea veşnică de Dumnezeu şi pierderea posibilităţii de a intra în împărăţia lui Dumnezeu, dacă nu are loc învierea lui prin auzirea chemării lui Dumnezeu, până în ceasul cel din urmă al vieţii noastre, aşa cum spune Mântuitorul: „Adevărat, adevărat zic vouă: Cel ce ascultă cuvântul Meu şi crede în Cel ce M-a trimis are viaţă veşnică şi la judecată nu va veni, ci s-a mutat de la moarte la viaţă. Adevărat, adevărat zic vouă, că vine ceasul şi acum este, când morţii vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu şi cei ce vor auzi vor învia” (In. 5, 24-25).

Sfintele Evanghelii ne istorisesc despre trei învieri săvârşite de Mântuitorul Hristos şi anume: învierea fiicei lui Iair, la puţin timp după moarte, învierea fiului văduvei din Nain, în momentul în care era dus spre mormânt, despre care ne istoriseşte Sfânta Evanghelie de astăzi, şi învierea lui Lazăr cea de-a patra zi, în momentul în care intrase în descompunere: „Marta, sora celui răposat, I-a zis: Doamne, deja miroase, că este a patra zi” (In 11, 39); însă cu siguranţă că ele au fost mult mai multe, dar Sfinţii Evanghelişti nu au istorisit nici tot ce a făcut, nici tot ce a învăţat Mântuitorul, ci atât cât au considerat, inspiraţi de Dumnezeu fiind, că este necesar ca să: „credeţi că Iisus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, şi, crezând, să aveţi viaţă în numele Lui” (In. 20, 31). În aceste învieri săvârşite de Mântuitorul, Sfinţii Părinţi văd atât o prefigurare, cât şi o arvună a învierii tuturor oamenilor la sfârşitul veacurilor. „Evanghelistul nu ne spune nimic despre intenţia Domnului de a merge la Nain. Fără îndoială, El a prevăzut această întâlnire cu procesiunea funerară, însă un lucru e cert, că nu a intrat în cetate ca răspuns la invitaţia sau cererea vreunei persoane care Îi solicita intervenţia”. (Arhiepiscopul Dimitri, Minunile Mântuitorului Iisus Hristos, trad. Prof. Dr. Remus Rus, E.I.B.M.B.O.R., Buc. 2004, p. 74). Acest lucru evidenţiază mila Domnului faţă de cei în suferinţă: „Şi, văzând-o Domnul, I s-a făcut milă de ea şi i-a zis: Nu plânge!”, căci El înlătură cauza plângerii şi-l scoală din morţi pe fiul acestei femei văduve rămase fără nici un sprijin. Din punct de vedere sufletesc, putem uşor înţelege că orice om, oricât de rău ar fi ajuns pe calea păcatului, atâta timp cât are pe cineva să plângă pentru el, nu este cu totul pierdut, căci aşa cum lacrimile femeii văduve au atras mila lui Dumnezeu, care l-a înviat pe fiul ei, aşa şi lacrimile părinţilor, fraţilor sau ale oricui îi pasă de cel pierdut pe calea păcatului pot aduce învierea sufletului aceluia prin mila lui Dumnezeu.

Sfântul Teofilact dă şi tâlcuirea duhovnicească a acestei minuni şi anume: „Iar ,,văduvă”, vei înţelege a fi şi sufletul cel care l-a lepădat pe bărbatul său, adică pe Cuvântul lui Dumnezeu, Care ,,seminţe” bune a semănat (Matei 13, 3-8). Iar ,,fiu” al lui [sufletului] este mintea cea moartă şi care este ,,scoasă” afară din ,,cetate”, adică din Ierusalimul cel de Sus, căci acela este locaşul [sălaşul] celor vii. Aşadar Domnul, ,,făcându-i-Se milă”, Se atinge de ,,pat”, iar ,,pat” al minţii este trupul; căci trupul, cu adevărat mormânt şi groapă este. Deci, atingându-Se Domnul de trup, scoală mintea, tânără şi vitează pe aceasta făcându-o. Şi ,,şezând drept” tânărul, adică mintea, şi sculându-se din mormântul păcatului, atunci ,,va începe să vorbească”, adică să-i înveţe pe alţii, căci întru atâta vreme cât de păcat este ţinută şi stăpânită, nu poate a învăţa şi a grăi – căci cine o va crede pe ea?” (Sfântul Teofilact, Arhiepiscopul Bulgariei, Tâlcuirea Sfintei Evanghelii de la Luca, Ed. Sophia, Buc. 2007, p. 92).

Condacul al II-lea din Acatistul Mântuitorului glăsuieşte zicând: „Văzând, Doamne, pe văduva care plângea foarte şi, precum atunci, milostivindu-Te, ai înviat pe fiul ei, pe care îl ducea să-l îngroape, aşa înviază şi sufletul meu cel omorât cu păcatele, Iubitorule de oameni, şi Te milostiveşte spre mine, care-Ţi cânt Ţie: Aliluia!”.

Părintele Gheorghe Ionașcu

Sursa: revista ,,Calea Înălțării„, nr. 50.

MAGAZIN CRITIC – Nihil Sine Deo / Știri ALESE cu GRIJĂ de suflet