Iubeam pianul cu patimă, îl iubesc și acum, aș dormi sub el cum dorm lângă epitaful Înviatului…

Iubeam pianul cu patimă, îl iubesc și acum, aș dormi sub el cum dorm lângă epitaful Înviatului, după roată și ouzo mi se pare cea mai importantă invenție din istoria omenirii, aveam degete lungi spre incredibil de lungi, o ureche muzicală corectă, chiar două urechi muzicale aproape decente, cădeam în transă când îmi ploua cu sunete de pian pe părul blond, ai mei au observat, prezentam simptomatologia copilului-artist și-au zis să încerce, m-au dat la o profesoară de pian scorțoasă, rigidă de parcă ar fi înghițit accidental o mătură, o aristocrată cu maniere mic burgheze devenite nițel manii, ostracizată de regim, cărând în ea frustrări apăsătoare și visuri voluptoase ale unor răzbunări apocaliptice, ajunsă între timp la o respectabilă vârstă (toate vârstele sunt respectabile, fundamental respectabile, dar asta e o altă discuție, desigur), am intrat în casa aia care mirosea a carii și-a covoare nemăturate din holocenul timpuriu, aveam în ochi toată inima mea de copil, toată candoarea din Univers distilată în privirea aia cu care m-am închinat de îndată zeului-pian, mi-aș fi dorit să deschidă claviatura și să mă vrăjească puțin, eram vulpea care se dorea îmblânzită, eram Micul Prinț cerșind desenul unei oi, hai te rog, desenează-mi o oaie, a șoptit suflețelul meu, dar vestala sunetelor se trezise într-o dimineață ploioasă (după ani de zile, rememorând întâmplarea cu Mama am aflat că nu avusese copii niciodată și pur și simplu nu știa citi muzica din ochi mici, nu-și imaginase vreodată că sufletul unui copil e o partitură pe care adulții scriu o melodie ce urmează a fi fredonată toată viața de copil), prima ei lecție a fost un do pătrime caligrafiat într-un caiet pe șapte pagini, fără un sunet, fără o atingere de clapă, fără nimic spiritual, doar doimea aia care se repeta metronomic și-mi chinuia degețelele, eram clasa I, știu ce ziceți, în spatele unui pianist sunt tone de note chinuite pe portativ, așa e, dar toate minunile încep cu o emoție și tot ce vedem în jurul nostru a fost cândva visul unui om, întâlnirea mea cu pianul s-a încheiat repede, ne-am despărțit definitiv, ne mai vedem prin săli de filarmonică și ne salutăm triști, ca doi foști îndrăgostiți care sunt conștienți că ar fi făcut copii frumoși împreună, la bătrânețe o să mă apuc de pictat piane cu cozi de pescăruși drogați de valuri, fiți atenți ce note puneți pe portativul din sufletul copilului, mi-am amintit de asta zilele trecute, îmi povestea un bunic din Lușca, părinte mă plimbam cu nepoțelul meu de mânuță pe strada Bisericii (CeaMaiFrumoasădinLume, se știe) și-am ajuns la gardul casei parohiale, nepoțelul s-a uitat lung la câinele dumneavoastră, uite bunicule, cățelul ăsta are doar trei picioare, da, i-am zis, apoi din partea de sus a apărut vecinul de lângă fântâna Macabeilor, cel căruia i-au amputat picioarele, nepoțelului i-au crescut ochii deodată, bunicule, uite, nenea ăla nu are picioare, păi da, săracul, nu are picioare, și nepotul, disperat, bunicule, hai să fugim repede de pe strada asta!

Că sufletul unui copil e o casă gata terminată, văruită proaspăt, care așteaptă perdele de sunete la ferestre.

de Crin-Triandafil Theodorescu

MAGAZIN CRITIC – ziar de orientare conservatoare. Contează pe ȘTIRI ce contează