CRONICA UNEI REVOLUȚII FURATE (Episodul 1): NORII NEGRI. România În Preziua Izbucnirii Revoluției.

NOTĂ: Deja am primit reacții vehemente care îmi reproșează că impietez viziunea triumfalistă asupra evenimentelor din Decembrie 1989. Datoria noastră este să analizăm obiectiv, separând, sine ira et studio, ce a fost eroism curat și acțiune anticomunistă de ceea ce a fost intervenție externă, diversiune și aranjament de culise. Altfel nu se poate. Și altfel nu vom înelege nici azi ce ni se întîmplă. Și eu sunt participant la evenimente, dar înțeleg nevoia de Adevăr. Pentru că el ne va face liberi…

Autor: Florin Dobrescu
__________________________

__________________________

NORII NEGRI. România în preziua izbucnirii Revoluției.

Pentru a putea înțelege cât mai limpede ce s-a întâmplat în Decembrie 1989, evenimentele trebuie analizate doar în contextului larg al amplelor schimbări cunoscute în acel an în întreaga Europă de Est, respectiv căderea regimurilor comuniste în țările aflate sub tutela Uniunii Sovietice.
Sistemul comunist se afla, atât în URSS, cât și în statele din sfera sa de dominație, într-o criză a cărei adâncire liderii sovietici o prefigurau, odată cu consecințele sale: pierderea, în următorul deceniu, a statutului de Mare Putere și supremației militare, blocajul economic intern și incapacitatea menținerii dominației asupra republicilor unionale și statelor comuniste europene, care urmau să se deprindă, pe cale revoluționară, de sub ocupația Moscovei.
În aceste condiții, KGB-ul a elaborat o strategie de cedare din timp, în mod calculat, a atributelor sferei sovietice de influență, pentru a controla astfel procesul de tranziție, spre o nouă formă de regim politic, a țărilor comuniste, care astfel urmau să rămână sub influența Moscovei.
Ceea ce nouă ni s-a părut atunci o prăbușire bruscă și succesivă a sistemului comunist în toate statele est-europene și un sfârșit al Războiului Rece, a fost în realitate un proces strategic controlat de URSS, cu scopul de a-și proteja și conserva importanța și influența pe plan internațional.
Uniunea Sovietică trena într-un colaps economic, iar dezvoltarea – la inițiativa președintelui Reagan – a Inițiativei de Apărare Strategică (“Războiul Stelelor”, un sistem de distrugere în zbor al rachetelor inamice amplasat pe sateliți cu orbită geosinclinală, dovedit ulterior ca nerealizabil…), avea să constituie lovitura fatală dată Moscovei.
Proiectul de păstrare a controlului asupra sferelor de influență printr-o retragere controlată în Europa de Est, în cazul unei crize acute a a sistemului, nu era nou. El fusese la nivelul establishmentului sovietic încă din anii 1970, Iuri Andropov – șeful KGB pe atunci – fiind, se pare, creierul acestei strategii. Această strategie a fost pusă în practică începând din 1988, gestionată fiind de triunghiul Mihail Gorbaciov – Eduard Șevardnadze – Aleksandr Ikovlev, și presupunea metamorfozarea puterii în țările satelit, prin crearea fronturilor populare, aflate sub conducerea partidelor comuniste, model utilizat cu succes și în perioada interbelică prin așa numitele „fronturi populare” sau „antifasciste”. Aceasta presupunea schimbarea conducerilor îmbătrânite ale țărilor est-europene, a liderilor septuagenari, blocați iremediabil în clișee rigide de tip stalinist, așa cum erau Honeker (RDG), Jivkov (Bulgaria) și Ceaușescu (România). Glastnosti și Perestroika nu erau de fapt decât lozinci la adăpostul cărora Gorbaciov prezerva dominația sovietică pentru încă o perioadă îndelungată de timp, în jumătatea estică a Europei.
România se afla de un deceniu într-o profundă criză generală, peste care ambițiile lui Ceaușescu de a plăti integral și rapid datoria externă, concomitent cu dezvoltarea accelerată a industriei grele și o sistematizare urbană și rurală alertă, impuseseră populației privațiuni și umilințe necunoscute nici pe vremea războiului, generând acumularea unor frustrări și tensiuni sociale fără precedent. Raționalizarea alimentelor de consum elementar, a energiei electrice și termice, însoțite de demolarea fără discernământ a unor monumente istorice și zone rezidențiale valoroase, concomitent cu practicarea unui cult al personalității inspirat din China și Coreea de Nord, aruncaseră pe români într-o stare de spirit sumbră, în care revolta se împletea cu teama de represiunea Securității, devenită omniprezentă.
Pe plan extern, după ce din 1968 fusese privilegiat în relațiile cu SUA și țările vest-europene, regimul lui Ceaușescu ajungea acum să cunoască o izolare totală. Presa occidentală, care 2 decenii îl prezentase pe Ceaușescu drept un erou al distanțării Româiei de Moscova, acum îl prezenta în culorile unui dictator sadic.
Identificând în Gorbaciov un interlocutor perfect pentru interesele americane în Europa, SUA aveau să îl abandoneze pe Ceaușescu, care se afla de 20 de ani într-un mocnit conflict cu Moscova.
Tensiunile sociale aveau să izbucnească pentru prima oară la Brașov, în noiembrie 1987, într-o revoltă muncitorească ce avea să zguduie serios imaginea externă și așa precară a României comuniste.
Deși informat de Securitate cu privire la cauzele reale ale mișcării, respectiv lipsurile accentuate (există documente în acest sens!), afectat sever de tarele bătrâneții și bolnav de un diabet care îi afecta deja dispoziția generală, înconjurat exclusiv de colaboratori politici diletanți, oportuniști și fără personalitate, Ceaușescu se pare că pierduse contactul cu realitatea. El refuza să creadă că masele sunt nemulțumite în mod real și considera orice formă de opoziție lca parte a unei intervenții sovietice pentru înlocuirea sa.
Sub aceste auspicii debutează anul 1989, anul schimbărilor operate de Gorbaciov în toate țările Europei de Est. Succesiunea schimbărilor începuse în ianuarie în Ungaria, unde fuseseră adoptase reforme vizând pluralismul politic, urmată în iunie în Polonia, unde alegerile fuseseră câstigate de forțe necomuniste, iar în noiembrie regimurile comuniste cădeau și la Berlin, la Sofia și la Praga. De remarcat că, odată înlăturate conducerile vechi, de tip stalinist, și eliminat factorul terorii, în fiecare din aceste țări, populația civilă continuând protestele până la înlăturarea și a liderilor comuniști reformatori agreeați de Moscova și înlocuirea lor cu forțe politice efectiv anticomuniste. Ceea ce însemna că lui Gorbaciov îi scăpase de sub control procesul schimbărilor, aceste țări ieșind practic de sub influența Moscovei.
Pe acest fond general, în România se intensifică gesturile și atitudinile de protest singulare față de regimul lui Ceaușescu, ale așa numiților disidenți, intelectuali care aleg să acorde interviuri presei occidentale. Dintre aceștia, unii erau persoane aflate, într-un fel sau altul, în relații cu reprezentanți ai Uniunii Sovietice pe teritoriul României. Este cazul scrisorii celor șase veterani ai Partidului Comunist Român, în frunte cu Silviu Brucan, toți notorii exponenți ai opțiunii filosovietice din cadrul PC. În ceea ce-l privește pe Silviu Brucan, vechi militant al mișcării comuniste, acesta se afla din 1987 sub supravegherea Securității, dar la intervenția ambasadei americane avea să obțină, în 1988, permisiunea plecării pentru șase luni în SUA, pentru tratament medical. Acolo s-a întâlnit cu funcționari ai Departamentului de Stat, Biroului pentru Europa de Est, dar și cu ambasadorul URSS la Washington, Anatoli Dobrinin, care i-a facilitat o întâlnire cu Mihail Gorbaciov la Moscova, unde a și ajuns în octombrie 1988. Reîntors în țară, avea să reintre în arest la domiciliu. Un alt caz este cel al poetului Mircea Dinescu, ginerele filologului marxist Albert Covacs, care studiase la Moscova și era căsătorit cu o rusoaică, având permanente relații cu personalul ambasadei sovietice de la București.
Postul de radio Europa Liberă, subvenționat de guvernul american și având sediul în Germania de vest, deosebit de îndrăgit de români, care nu aveau în țară nici un fel de acces la informații reale din lumea largă, va juca un rol determinant în esaladarea stării de spirit care a făcut posibilă explozia socială din Decembrie 1889.
În iulie, la București, avea loc consfătuirea conducerior statelor aparținând Tratatului de la Varșovia, ocazie cu care avea să fie prezent și Gorbaciov. De această data, discuțiile contradicotrii dintre acesta și Ceaușescu au au escaladat, într-o întâlnire tete-a-tete, până în pragul unei confruntări violente între cei doi lideri, conform mărturiilor gărzilor de corp ale lui Ceaușescu.
În iulie 1989, acesta avea să ceară liderilor țărilor comuniste, printr-un document public, adoptarea unei poziții comune care să stopeze evoluțiile cu caracter anticomunist din Polonia. Cel care în 1968 se opusese intervenției în Cehioslovacia, cerea acum Pactului de la Varșovia o astfel de intervenție în Polonia.
Evoluțiile din țărille comuniste ca și semnalele venite din diferite surse cu privire la iminența unor evenimente în România, care să ducă la schimbarea sa, părea să nu îl clintească pe Ceaușescu, acesta beneficiind în noiembrie 1989 de realegerea, cu un fast ieșit din comun, ca lider al PCR , la Congresul al IV-lea. Cu acest prilej, el avea să facă referiri la Pactul Ribbentrop-Molotov din 1939, lansând aluzii revendicative cu privire la Basarabia și Bucovina de Nord, încercând astfel să contracareze implicarea conducerii sovietice în schimbarea ultimilor lideri comuniști vechi.
În zilele de 2-3 decembrie 1989, pe puntea unui vas, în apropiere de Malta, are loc istorica întâlnire dintre președintele american George Bush și cel sovietic, Mihail Gorbaciov.
În zilele care urmează, șeful Securității, Iulian Vlad, îi pune la dispoziție lui Ceaușescu informații certificate cu privire la faptul că, în cadrul discuțiilor celor doi cu privire la redefinirea sferelor de influență și reechilibrarea situației pe continental European, se abordase și problema înlăturării conducerii din România, Gorbaciov având mână liberă din partea americanilor să procedeze așa cum considera de cuviință.
Se cuvine menționat că, încă din vara lui 1989, avusese loc o înțelegere și între Mihail Gorbaciov și Francois Mitterand, președintele Franței, pe aceste teme.
Cu toate acestea, Ceaușescu rămânea prizonierul propriilor sale proiecții, în care el era conducătorul providențial și total, hărăzit să ducă România pe culmile dezvoltării și independenței. El nu se mai putea conecta la realitate, neacceptând o schimbare politică pe cale pașnică, prin retragerea sa și înlocuirea cu o conducere comunistă de tip reformist.
Tensiunea socială era uriașă, nemulțumirile acumulate de ani de zile mocneau, iar continuarea practicării deșănțate a cultului personalității dictatorului în emisiunile de la radio și în cele două ore de program TV, nu făceau decât să sporească aceste resentimente, alimentate și de posturile de radio occidentale. România rămăsese ultima țară care nu se subordonase programului schimbărilor emanat de la Moscova. Deasupra țării plutea o stare de incertitudine, de teamă, precum și iminența că urma să se întâmple evenimente dramatice. Dar nimeni nu a bănuit amploarea acestora.
Aceasta era starea generală din preziua izbucnirii evenimentelor revoluționare care aveau să genereze în România schimbări ale căror consecințe le simțim până în ziua de azi.

• Urmăriți episoadele viitoare ale serialului „Cronica unei revoluții furate” de Florin Dobrescu

• Suntem cenzurați online/pe rețelele de socializare. Zilnic, puteți accesa site-ul pentru a vă informa.
• Contactați-ne oricând.
• Dacă apreciați munca noastră, vă invităm să dați un ,,Like” și să distribuiți pagina de Facebook (conținut exclusiv).
• Pentru o presă independentă, sprijiniți-ne cu o donație. Vă mulțumim!

MAGAZIN CRITIC – ziar online cultural, conservator. Contează pe ȘTIRI ce contează!