Despre colinde şi colindat (II)
Prima formă a acestui material a apărut în periodicul „Datina”, revistă constănţeană „de etnologie şi fapt cultural” a Centrului Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale (CJCPCT) Constanţa (nr. 55, „Ciclul sărbătorilor de iarnă la români”, Decembrie 2009).
Şi totuşi, păgânismul?
Vom face aici o scurtă paranteză, impusă de o fixaţie ce domină pe foarte mulţi dintre cei care încearcă, mai mult sau mai puţin competent, să facă „analize folclorice”. Este vorba de fixaţia păgânizării folclorului românesc. Tentaţia păgânizării nu este chiar nouă. Ea se exprimă cu putere la iluminiştii francezi de la sfârşitul secolului XVIII, ca urmare a urii pe care aceştia o aveau faţă de Papalitate în special şi de Creştinism în general. Ei nu doar că vor încerca în vremea Revoluţiei franceze să înlocuiască pe Dumnezeu, îngeri şi sfinţi cu tot felul de zeităţi (Victoria, Libertatea, Republica, Omul şi, până la urmă, chiar şi Napoleon). Dar vor încerca să descifreze „în cheie păgână” întreaga fire omenească şi toată istoria omenirii, să desfacă de orice dimensiune creştină toată cultura populară şi livrescă (a se vedea Petre Culianu, Eros şi magie în Renaştere, pentru păgânizare şi Giuseppe Cocchiara, Istoria Folcloristicii Europene, pentru fazele de ideologizare a folcloristicii). Această fixaţie a fost înlocuită pe plan internaţional, de mai multe decenii, de o sinceră încercare de apropiere obiectivă de culturile cercetate, de o mai accentuată diferenţiere a mecanismelor interne ale fiecărei culturi, de obligativitatea observării din interior, din perspectiva celuilalt (adică a purtătorului culturii respectiv). La noi stăpâneşte însă o „superioritate” implicită a condeierului, care ştie mai bine decât purtătorii culturii felul în care ei gândesc, simt, privesc lumea şamd sau – cu atât mai trist – ştie mai bine decât oricine felul în care trebuie să gândească, simtă, privească lumea şamd şi purtătorii culturii populare, şi cititorii domniei-sale.
Ca urmare, tributari fixaţiei păgânizării, nenumăraţi condeieri interesaţi de folclor fie şi în treacăt sunt siguri că văd în orice fapt de folclor reminiscenţe obligatoriu păgâne, obligatoriu pre-creştine şi obligatoriu dacice sau respectiv romane – după şcoala protocronistă sau respectiv latinistă de care aparţin. Şi totuşi, despre tradiţiile dacice ştim aproape nimic, iar urmele arheologice sunt suficiente, în această privinţă, pentru speculaţii spumoase, dar nu pentru certitudini [a se vedea şi Fontes Historiae Daco-Romanae, vol. I-III; Dinu şi Constantin C. Giurescu, Istoria românilor; Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român etc]. Mai mult – şi mai trist pentru adepţii acestor idei – după venirea romanilor în Dacia au fost încă multe alte populaţii păgâne, mai vechi şi mai noi, care au stat aici vreme de zeci, sute şi chiar peste o mie de ani. Amintim dintre aceste populaţii ne-creştine pe goţi, gepizi, huni, avari, slavi, cumani, pecenegi, tătari, ţigani, turci, evrei şi unguri. În ultimele două-trei veacuri s-a mai suprapus şi influenţa păgână a culturii antice greceşti propagată de grecii intraţi pe cele mai felurite căi în viaţa socială a Muntenie şi Moldovei. La aceasta trebuie adăugată şi încercarea de refacere a păgânismului roman de către unii adepţi extremişti ai latinismului greco-catolic, dar şi prezenţa tot mai accentuată a influenţelor livreşti orientale – prelungite până în popor odată cu dezvoltarea mass-mediei şi transformările sociale ale ultimului secol. Evreii hasidişti din Maramureş, Pocuţia şi Bucovina, huţulii şi rutenii din aceste părţi şi multe alte neamuri au adus cu ei un bagaj de tradiţii şi idei ne-creştine, o parte fiind preluată – de multe ori încreştinată, alte ori ca atare – de către Românii din acele părţi. Tot acest context este cu superbie ignorat de adepţii protocronismului, dar şi ai latinismului extrem. Am avut prilejul să ascult o exegeză dacică a basmului Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte, comentatorul neavând habar că basmul este de origine tătărască. Faptul că nu există în tradiţia populară românească nici Zamolxe, nici Deceneu, nici Decebal – păstraţi mai degrabă în tradiţia spaniolă decât la noi – nu îi tulbură nicio clipă pe cei care vor să ne facă a fi daci păgâni, pe noi şi pe strămoşii noştri. Conştiinţa mixtă a originii romane şi tracice avută de Românii dinainte de 1780 şi Şcoala Ardeleană, mărturisită de documentele istorice incontestabile, nu interesează pe aceştia. S-a ajuns până la ocultarea celor mai directe şi incontestabile mărturii ale Credinţei creştine populare, de la Cruce până la Colind. Credem că a insista mai mult asupra fixaţiei păgânizării folclorului este fără rost. Mărturiile creştine despre Colind, fie ele din primele sau din ultimele veacuri, sunt atât de covârşitoare, încât a le ignora ţine de o rea-voinţă în faţa căreia porţile dialogului sunt dintru început închise.
Ca pildă a acestor mărturii creştine, dăm în finalul acestei modeste lucrări o mică exegeză făcută (sic!) pe un singur vers – acela care dă şi titlul – al unui foarte cunoscut colind, colind consemnat în felurite versiuni încă din secolul XIX şi prezent până astăzi în repertoriul colindătorilor români.
Un vers de colind – o lume de trăire teologică
Încercând a cerceta binecunoscutul colind popular Trei crai de la Răsărit ne trezim în adâncul unei sinteze teologice ortodoxe de o uluitoare complexitate şi poezie.
Pentru vorbi doar de primul vers – devenit şi titlu – trebuie să observăm că numărul magilor care au căutat şi găsit Împăratul indicat de stea nu este arătat în Biblie. Poporul a ales însă o cifră perfectă, cifra trei. Este o cifră de maxim echilibru, între minimul sărăcăcios al lui doi – căci „unul” nu aveau cum să fie magii, desigur! – şi orice altă cifră mai mare, care cuprinde nu doar primejdia unui simbolism nepotrivit, cât mai ales al unei risipiri. Trei magi este firesc să fi fost – de fapt este cea mai răspândită cifră din Tradiţie – pentru că au fost trei feluri de daruri: aur, smirnă şi tămâie. Iar obiceiul Românilor, atunci când merg mai mulţi în ospeţie, este de a nu aduce aceleaşi daruri fiecare. Deci, pe lângă poziţia sa de echilibru, firească, numărul de trei magi este legat şi de cel al darurilor care sunt enumerate ca atare de Sfintele Scripturi. Deşi numărul magilor nu este arătat explicit, el poate fi înţeles implicit din cel al darurilor. Pentru gândirea firească a unui Român din vechime, era mai mult decât de înţeles că dacă ar fi fost un al patrulea mag acesta ar fi trebuit să vină cu un alt fel de dar – fie că erau mărgăritare (se ştie că perlele sunt simbol al lacrimilor, deci al suferinţei, dar şi al pocăinţei), fie că erau nestemate (în Psalmi cuvintele dumnezeieşti sunt puse mai presus de acestea, deci erau potrivite ca ofrandă pentru Cuvântul întrupat), fie mir (pentru cel care era Unsul, dar şi pentru cel care avea să moară pentru omenire) şamd. Însă darurile au fost doar trei: atât! Pentru un Român este firesc, prin urmare, să socotească tot la trei numărul magilor. Şi acesta este cu atât mai de aşteptat să fie numărul cu cât întreită este Dumnezeirea în ceea ce priveşte persoanele (Tatăl, Fiul şi Duhul), întreită este slujirea Celui Întrupat (stăpânească, arhierească şi învăţătorească), întreite aveau să fie zilele Jerfei, întreită rugăciunea din Muntele Măslinilor, întreită pocăinţa lui Petru după căderea sa, întreită respingerea ispitirii satanice de către Hristos Iisus ş.a.m.d.
Dar de ce spune poporul crai şi nu magi sau vrăjitori? În Sfintele Scripturi numele folosit este de doar şi doar acela de magi (Matei 2.1, 7, 13, 16). În greceşte el este „μαγοι” şi denumeşte şi pe cei care se ocupă cu vrăji, dar mai ales pe cei care se îndeletnicesc cu astrologia. Despre acest lucru vorbeşte şi Sfântul Ioan Gură de Aur, în Omilia VI la Matei (şi Omilia VII, I-V; Omilia VIII, I). Şi el arată că aceia care de la răsărit au venit să se închine lui Hristos erau astrologi sau ghicitori în stele. Arată, de asemenea, că Dumnezeu a folosit interesul acestora pentru stele ca printr-un înger ce a luat chip de stea să-i aducă la cunoaşterea Fiului Său. Iar odată întorşi în ţara lor, „aceşti magi au ajuns şi în ţara lor dascălii concetăţenilor lor” (ibidem, p. 82) aşa cum fuseseră – sau ar fi trebuit să fie – şi pentru iudei. Însă, în toate cele trei omilii, Sfântul Ioan Gură de Aur nu vorbeşte nicio clipă despre starea socială a magilor.
Atunci, ne întrebăm iarăşi: de ce Românii îi numesc pe aceşti magi nu magi sau vrăjitori sau ghicitori în stele, ci crai?
E limpede că este vorba despre o alegere gândită, nu de o licenţă poetică, de o forţare a realităţii pentru necesităţile rimei. Se putea spune la fel de bine „Trei magi de la răsărit”. Ori se putea înlătura cifra trei şi se spunea „Ghicitori din Răsărit”, păstrându-se lungimea versului şi rima neatinse. Dar asemenea variante nici măcar nu există! După numărul darurilor poporul numără trei personaje, numindu-le – şi nu doar aici! – crai.
Deci, pentru a treia oară, de ce crai?
Ei bine, şi din pricină că este scris: „Pentru locaşul Tău, din Ierusalim, Îţi vor aduce împăraţii daruri” (Psalmul 67.30).
Într-adevăr, aşa cum şi Sfântul Ioan Gură de Aur aminteşte, ceea ce au găsit magii la Betleem a fost, omeneşte vorbind, numai multă sărăcie („o iesle, o colibă şi o Mamă săracă” op.cit., p. 101). Această sărăcie ar fi împiedicat, în chip obişnuit, pe Prunc de a scăpa de ura lui Irod şi astfel El n-ar mai fi putut ajunge la Ierusalim, ca să se jertfească pentru întreaga lume.
A trece din Iudeea în Egipt – aşa cum au făcut Iosif şi Maria cu Pruncul Iisus – era costisitor: trebuiau închiriate cel puţin două cămile dintr-o caravană, cumpărate apă şi mâncare pentru drum şi dată partea cuvenită călăuzei caravanei. Câtă vreme Iosif nu a putut închiria măcar o odaie pentru Sfânta Fecioară la vremea Naşterii, de unde ar fi avut el aur pentru o călătorie până în Egipt? Dar, iată, pentru a sfinţi locaşul Său din Ierusalim, Dumnezeu rânduieşte ca magii de la răsărit să aducă Fiului Său tămâie şi smirnă, dar şi aur.
Şi iarăşi este scris: „Şi acum împăraţi înţelegeţi! Învăţaţi-vă toţi, care judecaţi pământul! Slujiţi Domnului cu frică şi vă bucuraţi de El cu cutremur.” (Psalmul 2.10-11).
Şi cu adevărat, magii s-au învăţat, ei care judecau după stele cele ale pământului, şi au ajuns a sluji Domnului cu frică şi a se bucura de El cu cutremur.
Dar şi aceste proorocii, cum şi altele asemenea, se pot socoti împlinite doar dacă magii sunt crai, adică împăraţi. Ştiut fiind că vechiul cuvânt crai, care vine de la slavo-germanul kral,adică rege, avea la Românii din secolele XVII-XIX înţelesul de împărat. Însă, dincolo de aşteptarea împlinirii proorociilor vechi-testamentare, ce temei aveau Românii a-i socoti pe cei trei magi ca împăraţi sau crai?
Întâi şi întâi este limpede că nu erau nici oameni obişnuiţi şi nici chiar ghicitori în stele obişnuiţi. Românii din vechime ştiau prea bine că niciunul dintre ei nu umbla în chip obişnuit cu aur, smirnă şi tămâie la el. Aceste daruri erau în vechime şi mai valoroase decât sunt astăzi, şi chiar cu mult mai valoroase. Aurul era atât de rar, încât mulţi dintre oameni abia dacă-l vedeau vreodată în viaţă. Şi în multe ţări, precum erau şi cele din răsărit – Persia şi India – dar şi din Europa – de pildă chiar în Dacia sau Imperiul Roman (Romania) – aurul nu era în stăpânirea oricui, ci doar a împăraţilor sau a celor foarte apropiaţi de ei, chiar şi monezile de aur fiind un semn nu doar de bogăţie, ci şi de nobleţe şi putere. Un om obişnuit n-ar fi avut aur, cu atât mai puţin n-ar fi umblat cu el oricum – într-o călătorie atât de nesigură. Argint, poate ar fi avut. Bronz ori aramă, probabil. Însă aurul era folosit doar în cele mai scumpe tranzacţii, nu oricând, nu oriunde, nu oricum. Şi acest lucru era adevărat şi pentru oamenii de rând, şi pentru ghicitorii în stele, de multe ori oameni mai săraci decât târgoveţii ori ţăranii români. Prezenţa aurului într-o cantitate respectabilă – pentru a fi un dar adevărat! – este un prim semn al faptului că cei trei magi erau cel puţin oameni cu stare. De altfel chiar şi Sfântul Ioan Gură de Aur, atunci când spune „magii… deschizând vistieriile lor, I-au adus daruri” (op. cit., loc. cit.) arată prin aceasta, implicit, că aceştia nu erau nişte oarecari. Căci nu aveau în vremea aceea oamenii obişnuiţi vistierii cu ei, ci doar cei de rang înalt. Acelaşi lucru se vede şi din aceea că pe altă cale au mers în ţara lor atunci când îngerul le-a cerut aceasta (Matei 2.12). Nu erau legături directe între măruntul Betleem şi ţările din răsărit. Nici nu se făceau nitam-nisam caravane, că cineva nu mai voia el să meargă la Ierusalim, de unde porneau acestea în chip obişnuit. Deci magii aveau cu ei destul alai şi destulă avere, chiar şi după ce dăduseră darurile Pruncului, pentru a putea să îndeplinească fără împiedicare porunca primită în vis – de la înger spune Sfântul Ioan Gură de Aur (op. cit., p. 102).
Dar între a fi “de rang înalt” şi a fi crai sau împărat, sau ceva asemănător, este totuşi depărtare mare. Dacă putem înţelege că magii erau bogaţi, poate chiar nobili, este ceva care să ne facă să bănuim că puteau fi pe picior de egalitate cu un împărat?
Ei bine, este: întâlnirea cu Irod.
Împăratul Irod al Iudeii este acela despre care Împăratul Romei a spus: mai bine este să fi porcul lui Irod decât fiul lui. Căci idumeu fiind, Irod nu mânca porc, dar fiul şi l-a ucis ca nu cumva să-i ia locul. Acesta este împăratul la care magii de la răsărit vin, şi nu oricum, ci făcând multă tulburare în Ierusalim. Dar de ce s-a făcut tulburare? Pentru că nişte oarecari, pretinşi magi, întrebau de naşterea lui Mesia? Dar până la Ierusalim ei nici nu ştiau că Cel născut, căutat de ei, este Mesia! Iar ghicitori şi pretinşi mesia şi alţii asemenea se iveau mereu! Pentru ca cei trei magi să poată aduce la tulburare întregul Ierusalim aşa, dintr-o dată, trebuia ca ei înşişi să fie impresionanţi, să aibă alai şi fală. Aşa se explică şi faptul că au fost aduşi înaintea lui Irod. Dacă ar fi fost trei oameni singuri, fără slavă, fără însoţitori, nu ar fi fost băgaţi în seamă de cei mari ai Ierusalimului. Erau destui săraci lunatici care visau lucruri mari! Dar dacă erau oameni nobili, bogaţi, puternici, lucrurile se schimbau. Ar fi putut fi conspiratori primejdioşi, uneltitori împotriva împăratului, semănători de răzvrătire. Şi atunci ar fi fost închişi ori măcar judecaţi şi daţi afară din ţară. Însă Irod, cu toată cruzimea şi pofta lui de putere, nu face nimic din aceasta. Nu doar că îi primeşte şi îi ascultă, dar la cuvântul lor adună pe toţi arhiereii şi cărturarii poporului! Mai mult, îi cheamă în ascuns pe magi şi stă cu ei la sfat! (Matei 2.4-7) Dar cum ar fi putut să-i cheme în ascuns pe cei care tulburaseră tot Ierusalimul (Matei 2.3-4) şi care, evident, acum erau cunoscuţi de toţi? Putea să-i cheme pe ascuns doar dacă îi găzduia în palat cu el! Iar dacă erau în palat cu el, de ce le-a dat drumul? De ce nu i-a ucis într-ascuns? De ce, măcar, nu a pus un pâlc de oşteni să meargă împreună cu ei – „să-i apere”, desigur – până la Betleem, pentru ca astfel să poată îndată să-L ucidă pe Prunc?
Singura explicaţie logică este aceea că magii de la răsărit nu doar că aveau cu ei un alai destul de impresionant pentru a putea impune Ierusalimului – care nu era un oraş oarecare! – şi a ajunge la împărat. Nu doar atât, ci ei înşişi erau de rang foarte înalt, fie înrudiţi îndeaproape cu împăraţi din răsărit, fie chiar regi sau împăraţi ai acelor părţi. Doar un asemenea rang poate fi o explicaţie logică pentru şirul de acte excepţionale ce marchează venirea magilor la Ierusalim:
– curajul unor întrebări care la un om de rând putea duce la batjocuri şi închisoare, iar la unul nobil chiar la moarte;
– faptul că sunt chiar luaţi în seamă de un oraş plictisit de falşi mesia şi prooroci mincinoşi;
– faptul că sunt primiţi îndată de Irod şi luaţi în serios şi de acesta;
– faptul că Irod adună pentru cuvântul lor pe toţi arhiereii şi cărturarii poporului, chiar dacă prin asta risca o gravă tulburare;
– faptul că nu îndrăzneşte să-i oprească, să-i închidă ori să-i ucidă, ba chiar le răspunde adevărat la întrebarea lor – „Betleemul este locul Naşterii” – iar scopurile încearcă să şi le atingă nu prin forţă, ci prin viclenie.
Toate aceste fapte arată că cei trei magi aveau un rang şi o putere cel puţin egale cu ale lui Irod, adică erau împăraţi sau regi (în înţelesul local al termenilor).
Şi toate aceste lucruri, pentru care am avut nevoie de trei pagini de maximă condensare spre a le prezenta, erau atât de limpezi pentru Românii din vechime, încât ei spuneau pur şi simplu Trei Crai de la Răsărit – şi toţi ştiau de ce se spune aşa, nu altfel, toţi ştiau că acesta este adevărul evanghelic.
Atât de deplină era cunoaşterea Evangheliei la Străbuni, atât de adâncă era trăirea Evangheliei la Străbuni, încât adevăruri teologice pe care astăzi puţini le înţeleg sau măcar le cunosc – fie şi din auzite – erau parte a vieţii de zi cu zi, a folclorului obişnuit românesc de altădată.
Încheiere repede
Este extrem de greu a face în câteva pagini analiza unei culturi. Ori Colindul românesc înseamnă o întreagă cultură, de o bogăţie nespus de mare. De aceea nu avem nicio clipă ideea că am spus tot ce se putea spune pe măcar una dintre laturile pe care le-am atins. Nici nu ne-am dorit aceasta. Am vrut doar să facem o schiţă fugară, ca un desen în nisipul de la malul mării. Înainte ca valurile zilelor şi grijilor ce vor urma să şteargă din sufletul cititorilor acest desen, nădăjduim ca el să aprindă în suflet măcar puţin flacăra preţuirii şi chiar a iubirii faţă de tradiţia străbună. Pe vremuri colindătorii erau primiţi în poartă – sau în pragul casei – cu lumânări aprinse, ca nişte sfinţi purtători de Dumnezeu. Astăzi nici uşa nu li se mai deschide, iar colindele sunt aşezate undeva între spectacol şi disecţie, departe de viaţa luminoasă din care făceau cândva parte. Însă nu peste tot. Mai sunt locuri şi mai sunt oameni care duc mai departe trăirea străveche şi care, credem noi, meritau măcar această fugară amintire.
Şi, poate, cercetările ce se vor mai face nu vor mai încerca să extirpe din Colind şi colinde tocmai sufletul creştin care le-a însufleţit, ci, lăsând prejudecăţile personale, le vor aborda din perspectiva culturii creştine populare ce le-a zămislit.
- MAGAZIN CRITIC se confruntă cu cenzura pe rețelele de socializare și pe internet.
- Intrați zilnic direct pe site pentru a vă informa. Contactați-ne: aici
MAGAZIN CRITIC – ziar de orientare conservatoare. Contează pe ȘTIRI ce contează