Studii și opinii ale călătorilor străini despre Sf. Voievod Ştefan

   În îndelungata şi rodnica sa domnie, Ştefan cel Mare dovedeşte o iscusinţă pe măsura destinului său de „ales al Domnului”. Pe de altă parte respectă cu sfinţenie trecutul, cu izbânzile, cu durerile şi învăţămintele lui, pe de altă parte are deschidere spre lumea şi gândirea timpului său, adoptă principii noi de domnie, ştiind că nu era de ajuns sfatul boierilor, că sprijinul său temeinic era mulţimea oamenilor de rând, cei care se dovedeau bravi oşteni în ceasurile de grea cumpănă pentru ţară. Chezăşie în toate nu putea fi însă decât credinţa fără clintire în Dumnezeu şi datoria sa de slujire a neamului.[1]

La începutul domniei, binecredinciosul Ştefan Voievod, Ţările Române, Moldova cu deosebire, reprezentau un punct de reazem şi de întărire a ortodoxiei. Domnitorul moldovean oferea ajutoare substanţiale şi multiple Athosului şi întregului Răsărit creştin. Istoria menţionează în amănunt relaţiile sale binefăcătoare cu Ohrida, cu Sârbii şi Kievul, cu Moscova şi cu dreptmăritorii creştini din Pocuţia.[2] 

Marii noştri istorici, analizând şi comparând scrierile şi tradiţiile, cronicile şi documentele despre evlaviosul Ştefan Voievod, au remarcat că puţini au fost în istoria omenirii cârmuitorii care să fi fost descrişi de contemporanii lor în chit atât de elogios. Chiar şi cronicarii ţărilor cu care a purtat războaie nu i-a scăzut valoarea, scoţând în relief marile sale virtuţi. Iar pentru poporul nostru, pentru biserica noastră ortodoxă, el este eroul şi sfântul în faţa căruia ne plecăm frunţile şi ne smerim cugetul în rugăciune.[3]

Pe la mijlocul acestui secol plin de contradicţii sociale mai precis prin 1457, îşi strânge rândurile o nouă sectă, zisă a „Fraţilor cehi”.Noua comunitate era alcătuită îndeobşte din oameni săraci, iobagi şi meşteşugari mărunţi. Adepţii acestei modeste „frăţii” – în care feudalii şi înavuţiţii nu aveau acces – încercau o reactualizare a vechii ideologii hiliarte, care fanatizase altă dată oştile taborice. Comunitatea fraţilor cehi făcea elogiul sărăciei şi predica întoarcerea la biserica originară a lui Hristos, izolându-se cu totul de catolici şi ultraquişti. Din cauza atitudinii lor negative şi protestatare faţă de întreaga societate feudală, „fraţii cehi” au fost urmăriţi şi întemniţaţi mai ales sub Jiri Z. Podibrady. Din această cauză mulţi dintre ei au luat calea băjeniei, ajungând până în Moldova şi ţinuturile apusene.[4]

Spre sfârşitul secolului evenimentele politice de mare răsunet adâncesc şi mai mult deosebirile de structură ideologică dintre catolici, utraquişti şi comunitatea fraţilor cehi, mai ales că, între timp, pe parcursul câtorva decenii, se produce treptat o mutaţie valorică în programul acestor mişcări. Vechile postulate solide sunt handicapate cu acuitatea ostilităţii ideologice, care capătă acum un caracter pur dogmatic. Cehia devine din nou „ţara ereziilor”.[5]

O dată cu anul 1486, politica războinică face loc politicii aşa-zicând culturale: începe marea campanie constructivă de pe urma căreia pământul Moldovei s-a acoperit repede de multe lăcaşuri de închinăciune. Şirul acestora începe în 1487 cu biserica de la Pătrăuţi, al cărui hram „Înălţarea Sfintei Cruci” arată că domnul nu încetase a se considera în stare de război cu duşmanii săi chiar dacă în 1486 acceptase formula definitivă a păcii cu Poarta devenind plătitor de haraci. Ceea ce a precedat încheierea acestei păci merită o reflecţie mai adâncă, în spiritul mentalităţii acelei vremi.[6]

Programul regelui polon prevedea, ca etapă premergătoare acţiunii antiotomane instaurarea controlului polon direct asupra Moldovei prin înlăturarea lui Ştefan, care din 1489 revenise la alianţa cu Ungaria, obţinând din partea lui Matias Corvin cetăţile transilvănene: Ciceiul şi Cetatea de Baltă cu domeniile lor, compensaţie pentru cetăţile pontice pierdute.[7]

Statele europene ştiau că se pot bizui pe acest aliat, iar otomanii învăţaseră să-şi evalueze corect adversarul. Şi unii şi alţii priveau Moldova cu respectul şi prudenţa care asigurau românilor dintre Carapaţi şi Nistru condiţiile necesare păstrării fiinţei statale, instituţiilor şi identităţii lor.[8]

La sfârşitul secolului 14 şi începutul celui următor, când cuceritorii otomani au atins linia Dunării în expansiunea către centrul Europei, Sublima Poartă a aplicat noilor vecini (Ţările Române) un statut diferit de acela impus până atunci creştinilor din Orient, Imperiul Bizantin sau Bulgariei. Potrivit doctrinei Islamului rezumat într-o sentinţă a lui Muhamad transmisă oral (care nu figurează în Coran), „pământul aparţine lui Alah, profetului şi musulmanilor.”[9]

Toţi domnitorii români devotaţi misiunii lor cunoşteau primejdia care le ameninţă ţara, aceea de a fi adusă în Imperiul Otoman.[10]

Totuşi în multe privinţe existau dezorientări şi incertitudini în privinţa adevărului biblic ceea ce i-a determinat pe „fraţii cehi” să organizeze între ei dezbateri interminabile despre adevăratul caracter al bisericii originale. De aceea, hotărăsc să purceadă câţiva dintre ei la acest drum lung şi plin de primejdii în acele vremuri. Printre cei aleşi se afla şi Martin Kabatnik, care, încă înainte de 1490, părăsise Praga, aşezându-se în localitatea Lytomyšl.[11]

Despre Martin Kabatnik ştim prea puţine lucruri. Din prefaţa primei ediţii a călătoriei acestuia aflăm că la început făcuse parte din rândurile ultraquiştilor, însă dezamăgit de cele ce se întâmplau în jurul lui, pleacă în provincie, stabilindu-se la Lytomyšl.[12] Acolo se afla o colonie numeroasă a „fraţilor cehi”, care îşi desfăşura activitatea sub aripa protectoare a panului Bohuš Kostka, maestrul monetăriei regatului ceh, el însuşi un simpatizant al comunităţii. M. Kabatnik nu era un om instruit, însă foarte isteţ în treburile negustoreşti. Se pare că ştia ruseşte, limbă cu care s-a descurcat în timpul călătoriei sale. Atras de spiritul de libertate dar şi de programul radical al „fraţilor cehi”, Martin Kabatnik intră în rândurile lor şi ia parte cu toată convingerea atât la manifestările religioase, cât şi la discuţiile purtate mai ales în jurul caracterului apostolic al comunităţii.[13]

Sentimentul izolării şi incertitudinii determină comunitatea să recurgă – după cum s-a amintit mai sus – la o formulă costisitoare: aceea de a trimite pe cineva acolo, în acele ţări sfinte, de la mari depărtări, pentru a aduce veşti trebuitoare. Astfel, la începutul anului 1491, comunitatea fraţilor cehi din Lytomyšl hotărăşte să plece patru „fraţi”: Martin Kabatnik, Lukás, magistru polonez, Mareš Kokovec, din ordinul cavalerilor şi un oarecare Kašpor Z. Marek. Banii pentru drum au fost strânşi de la „oameni buni şi înstăriţi”, dar mai ales de la panul Bohus Kostka, care le-a procurat de la rege şi un slav – conduct pentru drum. Calea de urmat pornea din Cehia, peste Moravia, Silezia, Polonia, Moldova, spre miază-zi până la Constantinopol. Ajunşi în capitala Imperiului Otoman, cei patru călători având misiuni diferite au trebuit să se despartă. Lukás a pornit spre arhipelagul grecesc, Mareš Kokovec s-a îndreptat prin Tartaria spre Moscova, Kašpor a rămas să aştepte introducerea lor la Constantinopol, iar Kabatnik a plecat spre Ierusalim. Călătoria a durat 20 de luni, din martie 1941 până în noiembrie 1492. După ce s-a întors acasă, Kabatnik a mai trăit 11 ani şi impresiile din această călătorie le-a scris foarte probabil în jurul anului 1500.[14]

Descrierea începe astfel: „Drumul din Cehia spre Ierusalim, cine ar vrea să meargă sau să meargă fără apă şi fără mare pe unde am pornit eu, plecând din ţara Cehiei, din Lytomyšl, peste ţara Moraviei şi Sileziei, până la Cracovia, calea e uşoară şi sunt în total mile 50 fără două. Acest oraş Liov se află în ţara rusească. După aceea, se pleacă din ţara rusească spre ţara valahă, până la oraşul Suceava sunt tot 50 de mile. De la Suceava până la Dunăre se socotesc mile 60 fără două”, în continuare autorul se referă la teritoriile cuprinse în Imperiul Otoman.[15]

Aşadar, Kabatnik a poposit în Suceava lui Ştefan cel Mare, foarte probabil, în lunile de vară ale anului 1491, într-o perioadă de acalmie pentru Moldova. Tocmai se soluţionase problema succesiunii la tronul Ungariei în cursul anului trecut, în care era pe punctul să fie amestecat şi domnul Moldovei, în urma propunerii lui Maximilian I.[16]

Aveau să urmeze până la 1500 luptele cu polonii. Din păcate, însă, călătorul ceh nu ne-a lăsat nici un fel de relaţie despre stările de lucruri din Moldova, nici cel puţin o simplă descriere.[17] 

Descrierea amănunţită a călătoriei sale începe abia din Constantinopol. Printre alte lucruri minunate şi strălucitoare, care îi furau ochii lui Kobatnik, a fost şi castelul sultanilor din Cairo, castel înconjurat de „cinci ziduri înalte foarte”. Despre bogăţiile curţii, călătorul ceh are cuvinte de mare admiraţie: „Sultanul, spune el, e un domn tare bogat în aur şi argint, ca şi în giuvaericale. E un domn tare puternic şi în oameni e bogat, fiindcă sunt mulţi la curtea lui şi îi plăteşte din belşug pe joldenrii săi, iar la curtea lui se află curteni sau joldneri tare bogaţi, fiindcă au destul aur, precum am văzut. Am fost printre ei, am cunoscut acolo unul care cunoştea ruseşte şi era acela şi din ţara valahă şi l-am întrebat pe el, unde a ajuns în Egipt? Iar el mi-a povestit: eram un prăpădit de argat când m-au luat turcii şi acela, la care am fost, m-a vândut în Egipt, şi m-a cumpărat un mameluc , cum să spun, un joldner, pentru care am crescut un cal şi când am fost gata cu el, mi-a încredinţat doi şi tot aşa mi-a încredinţat şi alte lucruri; şi după ce m-am dovedit şi în altele tot atât de harnic, precum îmi poruncise, m-a pus mai mare peste nişte oameni. Apoi, cu ajutorul altora şi bunului meu nume am ajuns la curtea sultanului.”[18]

Ştirea aceasta pare cu totul verosimilă, ca un moldovean, luat rob de turci, să ajungă până în Egipt la sfârşitul secolului al XV-lea. Relatarea lui Martin Kobatnik constituie o mărturie indubitabilă că din Tartaria şi până în Asia Mică cel căzut în robie era supus tuturor umilinţelor şi vândut ca un res nullius.

Deşi Martin Kobatnik n-a consemnat nimic despre trecerea lui prin ţara Moldovei, fiind de felul lui om evlavios şi apăsat de nostalgia locurilor sfinte, totuşi nu putem să relevăm faptul că, acum 250 de ani, un călător ceh a poposit în cetatea de scaun a lui Ştefan cel Mare.[19]

Matei de Murano arată cum a venit de la Veneţia pe calea Ragusei, cum a sosit în Moldova, după invitaţia lui Ştefan, care, putem adăuga, declarase veneţienilor că nu a vrut să-şi aducă un medic în altă parte a lumii decât de acolo unde are siguranţa că este iubit. Înconjurat de duşmani din toate părţile adaugă el, a avut treizeci şi şase de lupte de când e domn şi din acestea în treizeci şi patru a biruit iar numai două le-a pierdut. Medicul, ajungând în Moldova, în scurta lui petrecere aici îşi face o părere despre domn şi împrejurările înseşi ale ţării, pe care o expune astfel în raportul său: „Domnul este un om foarte înţelept, vrednic de multă laudă şi iubit mult de supuşi fiindcă este îndurător şi drept, foarte veghetor şi darnic, bine încă (propsero de la persoana) pentru vârsta lui, de nu l-ar fi apărat această bodă”.[20] „Turcii au mare frică de acest domn.” Fiul lui, Bogdan Orbul, care era rănit la ochi, cum se vede şi în cutare frescă de mănăstire, e de douăzeci li cinci de ani, „modest ca o fată mare şi un om viteaz, prieten al isprăvilor (vistu) şi al oamenilor de ispravă.” În ce priveşte pe supuşi, „sunt oameni (velenti homini) şi oameni de fapte (homini de fatti)”, nu de fraze -, „şi nu de stat pe saltea (so li pimazi), ci în război.”[21] Oastea poate fi alcătuită din 40000 de călăreţi şi 20000 de pedestraşi. Cu privire la ţară, o găseşte „roditoare şi foarte plăcută şi bine aşezată, bogată în animale şi în toate roadele. Grâul se seamănă în aprilie şi mai şi se adună în august şi septembrie. Vinurile sunt cam Friul, păşunile perfecte şi ar putea să hrănească peste 100000 de cai.” Drumul de aici la Constantinopol se face unsprezece până la douăzeci de zile. Negustorii vin din capitala Imperiului turcesc, şi pe lângă negustorii aceştia vin şi evrei din Crimeea.

Raportul e din 7 decembrie 1502.[22] Acum, după ce cunoaştem ce spune însuşi Matei de Murano, să încercăm a vedea ce ar fi putut întâlni în calea lui când a venit să îngrijească pe Ştefan cel Mare sau ce ar fi putut să câştige ca experienţă după câteva luni de şedere în Moldova. În Moldova venind cineva din Veneţia, putea să sosească pe mai multe drumuri. Pe drumul Ragusei, se străbăteau ţinuturile sârbeşti, unde ragusanii aveau privilegii de comerţ încă de pe vremea lui Ştefan Duran, şi o parte din Bulgaria supusă turcilor ca şi Serbia.[23]

În Silistra, cetăţenii Ragusei aveau case de bancă încă din secolul al XVI-lea. Acesta e motivul informaţiei exacte pe care, o dă, în Analele Ragusei ale sale, Luccari, care vorbeşte în treacăt despre ţările noastre în cele dintâi timpuri, cu ştiri pe care critica istorică le-a întrebuinţat de mult ca să extragă ceva despre cei dintâi domni care au stăpânit în ţările noastre. Deşi nu era drumul cel mai obişnuit, totuşi nu lipseau oameni care să apuce prin aceste părţi ale Serbiei. Neagoe Basarab, domnul muntean de la începutul secolului al XVI-lea trimite astfel după lucrurile trebuitoare în caz de boală prin Ragusa pe medicul Eronim Mateevici, care trece la Veneţia, şi în izvoarele veneţiene se înseamnă pe trecerea acestui medic în oraşul unde i s-a acordat şi un titlu de distincţiune făcându-l cavaler eques auratus.[24]

După meşterii Ghedigold Lituanul, care pe vremea lui Alexandru cel Bun fortificase cetatea, adaosuri s-au datorat şi trudei meşterilor şi zidarilor moldoveni care chiar înainte de Ştefan cel Mare, şi în timpul lui Ştefan, au lucrat la Cetatea Albă, loc unde debarcau călătorii de pe Marea Neagră când veneau în Moldova. În cetate, sus, păzeau străjerii, aşa de preţuiţi în secolul al XV-lea, încât îi întâlnim, şi la Caffa din Crimeea, unde făceau parte din aşa numiţii orguxii, – termin tătăresc – acei „valahi unguri” şi „valahi poloni” care sunt munteni şi moldoveni. Alt drum trecea prin Buda, unde era curtea lui Mateiaş Corvinul, foarte luxoasă curte. De la Buda, călătorul putea să treacă prin Ardeal, care era în vremea de cea mai mare înflorire a oraşelor săseşti.[25] Aşa de mândri erau în acea vreme saşii de puterea lor încât la un moment dat s-au gândit chiar să desfacă Transilvania de Ungaria şi să-şi proclame un rege în părţile acelea[26].

Expediţia pe care a făcut-o Mateiaş Corvinul împotriva lui Ştefan cel Mare şi care s-a isprăvit trecând prin pasul Oituzului, cu înfrângerea de noapte da la Baia(1467) şi rănirea regelui unguresc, care se şi credea stăpân pe Suceava de care era aşa de aproape, expediţia aceasta a fost în parte datorită şi legăturilor de alianţă pe care Ştefan le încheiase cu nemulţumiţii din Ardeal, datori să ridice ca rege pe un Ioan de Pösing şi Skt Georg, care, de sine înţeles ar fi fost înainte de toate un rege pentru saşi. S-ar putea zice că a fost un moment de conştiinţă transilvăneană îndrăzneaţă, cum se întâmplă întotdeauna când îi e omului pre bine. Căci podoabele principale ale acestor oraşe săseşti datează toate de la sfârşitul secolului al XV- lea şi începutul secolului al XVI-lea, până pe la 1550, când începe decăderea, care se vede şi din îngustarea socotelilor oraşelor[27].

Un alt drum obişnuit pentru a intra în Moldova, era drumul galiţian, drumul Cracoviei şi mai ales al Liovului, pe unde mergeau necontenit care nemţeşti şi armeneşti cu produsele despre care am vorbit. În cazul acesta, vama în ultimul timp al stăpânirii lui Ştefan cel Mare se plătea, nu la graniţa Bucovinei, fiindcă el izbutise a cuceri Pocuţia, ci la Colomeea, vechea staţie de vamă a teritoriului pocuţian.[28]

Pe lângă activitatea comerţului intern şi extern imaginea Sucevei şi implicit a Moldovei era elogiată de călătorii străini prin evidenţierea stilului specific moldovenesc, a construcţiilor cetăţilor şi de ce nu, mai ales al bisericilor.

La aceasta se adaugă existenţa mormintelor caracteristice stilului moldovenesc, un amestec al stilului bizantin cu cel gotic.[29]

Casele particulare erau înfăţişate, cum se înfăţişează şi acum, pierdute în mijlocul grădinilor înconjurate de un gard de răchită sau de scânduri; era mai mult satul pătruns în oraş decât oraşul întinzându-se în dauna satului.

Acestea sunt câteva din lucrurile pe care le-ar fi putut vedea cine ar fi venit în Moldova lui Ştefan cel Mare.[30]

Străinii l-au aşezat spontan în rândul celor mai de seamă conducători, aplicându-i epitetul care exprimă recunoaşterea supremă: „Stephanus ille magnus”, „acel mare Ştefan” scria, referindu-se la domnul decedat cu aproape 30 de ani în urmă, regele Poloniei, Sigismund.[31] Nu alţii erau termenii omagiului adus personalităţii domnului Moldovei de cronicarul Marin Cromer, când schiţa portretul cneazului Moscovei, Ivan al III-lea care părăsise şi el scena istoriei un an după Ştefan: „Preafericit a fost Ivan. A înlăturat jugul tătarilor, a adăugat cu puţin efort sau chiar fără efort, stăpânirii sale multe şi însemnate principate, a statornicit legături de rudenie şi prietenie cu Ştefan, acel mare voievod al moldovenilor…”[32]

Prin poziţia sa geografică, Moldova se vedea confruntată înaintea oricărei alte ţări europene cu primejdia otomană scria Al. Husar în articolul «Athletea Christi» în anul 1979.[33]

În chip firesc nu numai pământul ţării era ameninţat, dar şi credinţa noastră creştină, Sfânta Biserică a neamului. Binecuvântarea lui Dumnezeu s-a întrupat în chipul acestui voievod, plin de credinţă şi virtute, plin de bărbăţie şi având puterea de a-şi îmbărbăta oştenii. Apărându-şi ţara împotriva turcilor, luptând pentru neatârnarea Moldovei, el apăra Biserica Strămoşească şi însăşi credinţa ortodoxă sublinia A.V.Boldur în lucrarea sa «Biserica în timpul domniei lui Ştefan cel Mare» publicată în colecţia bisericească «Biserica Ortodoxă Română, din anul 1964».[34]

„Ştefan moşteneşte de la înaintaşii săi în primul rând respectul şi admiraţia faţă de tot ceea ce reprezenta tradiţia concepţii bizantine în ideea domniei de drept divin, fastul şi ceremonialul de curte, de la ungerea ca domn până la înmormântare, concepţia religioasă şi organizarea bisericii, concepţia religioasă şi organizarea bisericii, legislaţia, cultura, arta.”[35]

Studii relativ recente au pus în lumină laturi mai puţin cunoscute privind reformele sale economice şi sociale,[36] iar rezultatele cercetărilor arheologice cuprinse în nenumărate rapoarte, articole şi monografii au pus la dispoziţie noi şi grăitoare mărturii pentru cunoaşterea aspectului cetăţilor,  locuinţelor şi curţilor domneşti, meşteşugurilor şi vieţii orăşeneşti.[37]

În raporturile sale cu Marile Puteri vecine, Ştefan a realizat, cu abilitate şi înţelepciune un sistem de relaţii capabil să asigure Moldovei independenţa înţeleasă totuşi în limitele timpului medieval.[38]

Exemplară este caracterizarea pe care i-a făcut-o lui Ştefan cel Mare cronicarul contemporan polon Ioan D. Dulgosz în 1475: „O bărbat luminat, întru-nimic inferior comandanţilor eroi pe care îi admirăm. În timpurile noastre el a fost cel dintâi dintre principii lumii care a obţinut o victorie strălucită împotriva turcilor. După părerea mea el este cel mai vrednic să fie numit în fruntea unei cualiţii a Europei creştine împotriva turcilor.”[39]

După ce s-a aşezat lespedea pe mormântul de la Putna şi s-a aprins candela care luminează şi astăzi după 500 de ani, venerarea lui Ştefan cel Mare manifestată chiar în timpul vieţii, prin denumirea „Purtător de biruinţă pentru credinţă”, „Atletul lui Hristos”, s-a păstrat şi s-a extins în întreg spaţiul românesc. Chipul său, locul atât de clar pe care l-a ocupat în istoria ţării noastre şi a continentului, au preocupat statornic şi departe de a cunoaşte estompări, s-a limpezit tot mai mult, inconfundabil şi nepieritor.[40] În Cronica rusă de la Hust se menţionează ca „a murit Ştefan Vodă, Domnul Moldovei, oştean viteaz ca un al doilea Alexandru (cel Mare). La 3 februarie 1531, regele Sigismund al Poloniei îl numea „Stephanus ille magnus” – Ştefan acela, Mare.[41] Prin 1563, călătorul Graziani, ştia că „biruitorul din Codrul Cosminului a fost moldoveanul rege neînfricat şi neobosit”[42], iar scriitorul francez Blaise de Vigenère aflase în Moldova că Voievodul Ştefan cel Mare a fost „cel mai viteaz şi mai renumit comandant de oşti din vremea sa, căci a înfăptuit lucruri mari împotriva turcilor, ungurilor şi chiar a polonilor.[43]”

De o însemnătate deosebită pentru noi sunt mărturiile arhidiaconului catolic din Polonia, Maciej Staryikowski, care în anii 1574-1575 a făcut parte din solia trimisă la Constantinopol trecând prin Moscova şi prin Ţara Românească: „M-am silit cu stăruinţă ca, mergând … să nu schimb numai aerul şi cerul ci, … am deschis … toate tradiţiile, obiceiurile … şi le-am redat întocmai …”.[44]

Despre Ştefan cel Mare a adunat ştiri de cea mai mare importanţă. A observat că în Moldova, ca şi în Muntenia, cu prilejul unor sărbători, la mormintele oamenilor de seamă se istorisesc vitejiile, virtuţile, însuşirile principale ale acestor bărbaţi. La Podul-Înalt, lângă Vaslui, unde Ştefan Vodă a repurtat biruinţa asupra turcilor în 1475, a văzut şi „trei cruci care stăteau zidite ca semn al acelei biruinţe”. Solia cu care călătorea a fost poftită la Bucureşti la un ospăţ dat de domnitorul Alexandru al II-lea. Pe peretele «iatacului» domnitorul a văzut un chip zugrăvit pe lemn, după obiceiul vechi, «arătându-l pe acest voievod Ştefan … şezând cu coroana pe cap …».

Despre Ştefan Vodă spune direct: „Acest Ştefan Voievod al Moldovei era iscusit şi norocos, căci într-un rând a biruit o sută cincizeci de mii de turci, pe lângă alte lupte dese şi însemnate cu ei. De asemenea a alungat pe Matiaş, regele Ungariei cel viteaz, din ţara Moldovei şi cea secuiască, nimicind o mare oaste de unguri şi rănind pe regele însuşi cu trei săgeţi, în dreptul oraşului Baia, după care izbândă i-a luat şi ţara secuiască. De asemenea şi pe tătari i-a biruit de câteva ori, de asemenea pe regele Poloniei, Albert l-a biruit în Bucovina…”. A fost impresionat de cântecele locului, în care este evocată vitejia voievodului: „Ştefan … a bătut pe tătari, a bătut pe unguri …”[45], după care menţiunea cea mai importantă, arătând că moldovenii, din cauza nespusei sale vitejii îl socotesc ca sfânt. Prin urmare încununarea evlaviosului Domn Ştefan cu denumirea de „purtător de biruinţă”[46] însemna recunoaşterea întrutotul a sfinţeniei idealului său de luptă pentru apărarea credinţei. Despre acea neuitată şi sfântă «strămutare», cronicarul Grigore Ureche ştia şi arăta spre ştiinţa tuturor: „Pe Ştefan Vodă l-au îngropat ţara cu multă jale şi plângere în mănăstire, în Putna care era zidită de dânsul. Atâta jale era, de plângea toţi ca după un părinte al său, că-l cunoşteau toţi că s-au scapatu de mult bine şi de multă apărătură.”  

10 noiembrie 2016

Note bibliografice

[1] Ioan Scurtu, Constantin Dinică, Marian Curculescu, Aurel Soare,  Istoria Românilor până astăzi,  Ed. Petrion 2001, pag. 50

[2] Mustafa A. Mehmed,  Documnte turceşti privind istoria României,  Vol I, (1455-1774), Ed. Academiei R.S:R:, 1976, pag. 3

[3] P.P.Panaitescu, Contribuţii al istoria culturii româneşti,  Ediţie îngrijită de Silvia Panaitescu, Prefaţă, note şi bibliografie de Dan Zamfirescu, Bucureşti 1971, pag. 73

[4] Traian Ionescu-Nişcov, Un călător ceh în Moldova în timpul lui Ştefan cel Mare, în „Studii şi Materiale de Istorie Medie”, vol VIII, Ed. Acad. Republicii Socialiste România, Bucureşti 1970, pag. 205

[5] Ibidem

[6] Ştefan S. Gorovei, Anul 1486-un timp de răscruce,  în revista «Rost», An II, nr. 17, 2004, pag. 13

[7] Mihai Bărbulescu, Dennis Deletant, Şerban Papacostea,…  Istoria României, Ed. Corint, Bucureşti 2006, pag. 159

[8] Virgil Cândea,  Ştefan cel Mare în Europa timpului său,  în rev. «Cuvinte de sărbătoare» 1504-2004, Putna 2004, pag. 9

[9] Virgil Cândea,  Republica Christiana,  în rev. «Magazin Istoric» iulie 2004, pag. 10

[10] Virgil Cândea,  Cuvântare, în rev. «Chemarea credinţei» an 12, nr 137-138 – iulie-august 2004, pag. 12

[11] Ibidem, pag. 206

[12] Ibidem

[13] Ibidem

[14] Ibidem, pag. 207

[15] Ibidem

[16] Ibidem, apud A.D.Xenopol, Istoria Românilor, II, 1889, pag. 372

[17] Ibidem

[18] Ibidem, pag. 208

[19] Ibidem

[20] Ibidem.

[21] Ibidem.

[22] Nicolae Iorga, Istoria Românilor prin călători, studiu introductiv şi note de Adrian Anghelescu, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1981, pag. 97

[23] Ibidem, pag. 98

[24] Ibidem

[25] Ibidem, pag. 99

[26] Ibidem

[27] Ibidem

[28] Ibidem, pag.100

[29] Ibidem.

[30] Ibidem, pag. 104-106

[31] Ibidem.

[32] Şerban Papacostea, op. cit., pag. 67

[33] Acad. Dr. Nestor Vornicescu, Studii de Teologie Istorică, Ed. Mitropoliei Olteniei, Craiova 1998, apud Al. Husar, pag. 125

[34] A.V.Boldur, Biserica în timpul domniei lui Ştefan cel Mare, B.O.R., 1964, 7-8, pag. 729

[35] Corina Nicolcescu,  Arta epocii lui Ştefan cel Mare. Relaţii cu occidentul, în Studii şi materiale de Istoria Medie, Vol. VIII, Bucureşti 1975, pag. 63

[36] Barbu Câmpina, Cercetări cu privire la baza socială a puterii lui Ştefan cel Mare, Bucureşti 1956, pag. 11

[37] Mircea D. Matei,  Contribuţii arheologice la istoria oraşului Suceava,  Bucureşti 1963, pag. 84

[38] Mihai Manea, Adrian Pascu, Bogdan Teodorescu,  Istoria Românilor din cele mai vechi timpuri până la revoluţia din 1821,  Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti 1997, pag. 253

[39] Acad. Dr. Nestor Vornicescu, op.cit,  pag. 123

[40] Ibidem

[41] Acad. Dr. Nestor Vornicescu, op.cit, apud. Documentele Hurmuzachi, pag. 133

[42] Ibidem, apud. M.Holban în Călători străini despre Ţările Române, op.cit.  pag. 621

[43] Ibidem

[44] Maciej Staryikowski, Menţiuni depre călătoria prin Ţara Românească şi Moldova,  în „Călători străini despre Ţările Române”, vol. 2, Bucureşri 1968, pag. 449-450

[45] Ibidem, pag. 450

[46] Ibidem, pag. 454

______________________________________________________________________________________________________

MAGAZIN CRITIC – ziar online cultural, conservator. Contează pe ȘTIRI ce contează!