Parabola judecătorului nedrept (18, 1-8)

             Ilustrează, ca şi aceea, a prietenului inoportun (11, 5-8), eficacitatea rugăciu­nii stăruitoare. De aceea ea se începe cu cuvintele Sf. Luca: „Şi le spunea și pildă, că trebuiau să se roage şi să nu se lenevească”, şi încheie cu cu­vintele rostite de către Mântuitorul: „Auziţi ce zice judecătorul nedreptă­ţii? Dar Dumnezeu nu va izbăvi pe aleşii Săi, oare strigă către El ziua şi noaptea, şi va răbda mult pentru ei? Zic vouă, că îi va izbăvi îndată”.

          Şi în această pildă este evidentă legătura dintre rugăciune şi împărţia lui Dumnezeu. La fel ca în Lc. 11, 5-8, unde puterea rugăciunii prietenului de la miezul nopţii este mişcătoare, avem cererea văduvei pentru ca dreptatea lui Dumnezeu să se înfăptuiască din acest veac. Relaţia cu scrierile Vechiului Testament este evidenţiată de textul din Isus Sirah 35, 12-24, unde rugăciunea văduvei oropsite este auzită la Dumnezeu, Care va răsplăti celui puternic şi nedrept în măsura răutăţii aceluia. În principiu un judecător este cel care nu ascultă cererea celui fără putere, dar aici acesta este mai indulgent decât a promis. Pentru ca un judecător să fie temător de Dumnezeu avem argumentul scripturistic din II Cronici 19, 4-7: „Luaţi seama la ce veţi face; să nu faceţi judecată omenească, ci judecata Domnului, că la rostirea judecăţii El este cu voi. De aceea să fiţi cu frica Domnului în voi, să lucraţi cu pază, căci la Domnul nu-i nici nedreptate, nici părtinire şi nici daruri”. Credinţa este întruchipată de văduva care se roagă stăruitor pentru instaurarea definitivă a dreptăţii Domnului în împărăţia desăvârşită (18, 1-8). Luca expune punctul de vedere principal al povestirii la început (versetul 1): „Rugaţi-vă întotdeauna şi nu vă pierdeţi nădejdea”. Deşi prezenţa unui astfel de verset la început de capitol nu este caracteristică pentru Luca, el este necesar pentru a înţelege semnificaţia parabolei.[1] Învăţătura din Lc. 18, 1-8 devine evidentă: Dumnezeu va auzi şi va răspunde fără întârziere la chemările poporului Său, dacă fiii acestuia sunt stăruitori în rugăciune şi drept-credincioşi.[2] Parabola este plasată în contextul în care Mântuitorul Iisus Hristos răspunde fariseilor cu privire la timpul când va veni împărăţia lui Dumnezeu (Lc. 17, 20). Astfel, Blomberg indică faptul că „în contextul din Lc. 17, 20-18, 8, prima persoană care se roagă sub privirile celorlalţi, este probabil cea care caută venirea definitivă a împărăţiei”. Lc. 18, 8 dezvoltă răspunsul dat de Iisus în Lc. 17, 21-22. El afirmă că va exista un răstimp înainte de Parusie, dar sentimentul aşteptării iminente nu poate fi abandonat. Parabola despre rugăciune se află între cele două răspunsuri referitoare la momentul venirii împărăţiei (17, 20 şi 18, 8b). Potrivit parabolei, în acest interval de timp se impune o viaţă bazată pe rugăciune stăruitoare. Acesta este tipul de purtare, pe care Fiul Omului vrea să-l vadă practicat de ucenicii Săi la întoarcerea Lui: „Fiul Omului vrea să-l găsească pe acela care este evlavios în rugăciune”.[3] În timp ce parabola admite faptul că trebuie să existe un interval de timp, totuşi ea susţine că Dumnezeu va răspunde fără întârziere la chemările oamenilor şi că ucenicii – care aşteaptă împărăţia Domnului – trebuie să fie evlavioşi în rugăciune. Astfel, rugăciunea stăruitoare şi cucernică vizează nu numai ce se aşteaptă pentru viitor, ci şi ceea ce se impune acum, pentru a putea avea acces în împărăţie. De aceea, rugăciunea este prezentată din nou ca fiind una dintre caracteristicile definitorii pentru statutul de ucenic, atât pentru viaţa în împărăţie – „deja” existentă – cât şi pentru pregătirea înainte de împărăţia viitoare.[4] Văduva din această parabolă îi reprezintă pe toţi cei ce sunt vulnerabili şi neputincioşi în faţa nedreptăţii lumeşti, în orice formă, datorită slujirii unei dreptăţii subiective şi nu a celei divine. Cerinţa de dreptate şi eliberare – exprimată de văduva stăruitoare înaintea judecătorului nedrept – reprezintă un termen de comparaţie faţă de răspunsul divin, care răsplăteşte credinţa comunitară şi personală în mod necondiţionat. Precum atitudinea văduvei a motivat răsplata dreaptă a necredinciosului judecător, prin aceea că avea aliat judecata celor mulţi, la fel şi judecata divină – nepărtinitoare – va fi cântărită/apreciată de/în public.[5] Judecătorul din această pildă este exact cum nu trebuie să fie: Nu răspunde cu credincioşie nici dreptarului divin din Lege, nici cerinţelor celor din preajma sa. Sunt cercetători biblici care afirmă că aici avem de-a face cu un judecător din lumea păgână, căruia i se dau sfaturi pentru a regla dreptatea juridică şi în funcţie de motivaţia religioasă. Împietrit faţă de solicitarea de dreptate a văduvei, raportarea la Dumnezeu – faţă de care nu se teme – şi la oameni – faţă de care nu era ruşinat – îl determină ca „după o vreme” (v. 4) să devină mai uman. Petiţia ei fiind insistent repetată, conduce la depăşirea limitelor auto-impuse în conduita judecătorului, finalizând prin capitulare în favoarea dreptăţii.[6]