Înţelesul actual al secularizării societăţii

       Secularizarea este definită fie drept o victorie ideologică a liberalismului, care are drept final o sfera publică pluralistă cu un limbaj împărtăşit şi neutru care garantează libertatea individuală sau ca pe un dat al modernităţii, care transformă relaţia dintre Biserică şi Stat. Secularizarea se consideră a fi o consecinţă a schimbărilor de ordin social şi tehnologic, şi a acţiunilor raţionaliste în sistemele sociale moderne, mai degrabă, decât o schimbare ideologică legată de valorile liberale. În timp ce secularizarea pune la discuţie dogma eclesială şi dominaţia Bisericii în societate, factorii care stimulează secularizarea unei societăţi sunt legaţi de schimbările socio-economice care au apărut involuntar ca un automatism neintenţionat şi neprevizionat al unui proces de schimbare. De aceea, secularizarea este legată în principal nu de o bătălie a toleranţei şi a liberalismului, ci ca şi un set de practici asociate cu viaţa de zi cu zi, şi în special, cu o emergentă cultură a consumismului asociată procesului de globalizare. Alături de conceptul de secularizare şi-a făcut apariţia un altul şi anume „secularism”, care pentru unii teologi este sinonim cu primul, în timp ce pentru alţii ar exprima un înţeles diferit, chiar dacă strâns legat de cel dintâi. În timp ce secularizarea indică o acţiune în desfăşurare, un proces continuu, cu implicaţii ce se cer descifrate şi evaluate în funcţie de anumite circumstanţe, secularismul desemnează efectul sau consecinţele acestei acţiuni. Dar pe lângă această distincţie, mai mult filologică decât religioasă, există în opinia unor teologi, ideea că „secularismul ar fi un umanism agnostic, care exclude posibilitatea existenţei a ceva dincolo de această lume, declarând că prin această lume se înţelege tot ce există, pe când secularizarea cheamă pe creştini să definească conceptul lor despre sacru şi secular, în aşa fel încât să nu le confunde, ci să le diferenţieze”[1]. Aşadar este explicabil de ce unii teologi moderni au căutat să accepte secularizarea, să o justifice şi chiar să o promoveze.

            O definiţie a secularizării elaborată de teologul protestant Harvey Cox, ia în considerare doar latura pozitivă a fenomenului: „Secularizarea implică un proces istoric, aproape sigur ireversibil, în care societate şi cultura sunt eliberate de tutela controlului religios şi de concepţiile metafizice şi închise despre lume”[2]. Este uşor de remarcat aici aluzia la acea epocă din istoria Bisericii Apusene, în care raporturile dintre Biserică şi societate ca şi dintre Biserică şi cultură, erau marcate de un primat greu de pus la îndoială.

Teologul protestant E. Schillebeeck identifică patru momente care au favorizat secularismul:

• în secolul al XII-lea şi al XIII-lea, apariţia unui impuls cultural orizontal, împotriva tradiţiei verticale a teologiei augustiniene;
• în ultimul sfert al secolului al XVI-lea introducerea de către Bellarmin a conceptului „natura pura” care a dat omului un sens şi un destin în el însuşi, aparte de sensul şi destinul său supranatural;
• Reforma care negând posibilitatea de a vorbi despre Dumnezeu în cadrul sferei raţionale, a lăsat lumea la secularitatea ei;
• Kant, cu afirmaţia că Dumnezeu este un „ideal transcendental”, care nu poate fi nici dovedit, nici negat prin date empirice[3].

        După opinia unor teologi şi a unor cercetători de astăzi, ceea ce s-a petrecut în Occident la începutul mileniului al II-lea pe plan cultural este foarte greu de explicat. Lumea creştină occidentală, aştepta în jurul anului 1000, a doua venire a Mântuitorului[4]. Neîmplinirea acestei aşteptări, a deziluzionat pe occidentali în aşa măsură, încât i-a determinat să-şi întoarcă privirile de acum înainte spre lumea văzută de aici. Pe plan filosofic a fost abandonat Platon şi îmbrăţişat Aristotel, iar pe plan teologic omul capătă mult mai multă atenţie decât până aici. Sub influenţa aristotelismului care a fost „încreştinat”, concepţia antropologică a Occidentului a devenit pe neobservate, pozitivă. Omul nu are ce să-şi reproşeze pe plan religios căci el este la fel de bun după cădere, ca şi înainte de ea, atât doar că Dumnezeu îşi retrage partea Sa de contribuţie la fericirea lui, pe care o va oferi apoi din nou, pe baza satisfacţiei oferită de Fiul Său întrupat. De acum înainte, omul îşi caută sensul său mergând pe un drum paralel cu cel al proniei, cu care nu se va mai intersecta, destinul său rămânând prizonier nivelului teluric al existenţei.

            Reforma deşi a încercat să-l „lege” din nou pe om de Dumnezeu, aceasta însă doar pe planul unilateral al credinţei cu ignorarea prezenţei obiective a lui Hristos în Biserică şi în Sfintele Taine, a eşuat în tentativa ei, favorizând replierea lumii în ea însăşi, datorită pierderii legăturii cu transcendentul, cu Dumnezeu. Creştinismul din Evul Mediu şi până la Renaştere, parcurge un drum sinuos, care începe cu prosternarea totală în faţa unui Dumnezeu, văzut mai mult ca Atotputernic, care te face să tremuri, decât ca un proniator şi un Atotţiitor care îşi poartă permanent de grijă şi sfârşeşte cu un abandon al transcendentului de către om a cărei atenţie este acum atrasă de idolii care şi-i construieşte cu asiduitate: ştiinţă, tehnică, bunăstare[5]. De la ”Dumnezeu – măsura tuturor lucrurilor”, în Evul Mediu, se trece cu uşurinţă la „omul – măsura tuturor lucrurilor” (Protagoras), uitându-se că de fapt în creştinismul autentic „Hristos Dumnezeu – Omul este şi rămâne măsura tuturor lucrurilor”[6]. Profesorul C. O’Grady enumeră printre elementele secularizante următoarele:

• separarea dintre Stat şi Biserică, adusă de reformă;
• apariţia unor curente filosofice, precum umanismul, socialismul şi istorismul, cu abordarea realităţii centrată pe om, pe lume şi pe timp;
• influenţa progresului ştiinţei şi a tehnicii[7].

            Dacă în Evul Mediu, Biserica încercase să sacralizeze lumea, făcând-o total dependentă de sine, puterea lumească devenind ea însăşi un instrument al Bisericii, prin Reformă raportul este răsturnat, Statul îşi abrogă toate drepturile, inclusiv pe cel de a vorbi în numele Bisericii, pe care o ţine totuşi la distanţă, trecându-o din domeniul public în cel privat. Se trece de la o extremă la alta, de la confuzie la separare totală. Lucrurile nu se vor opri însă aici, ci vor evolua în direcţia unui antagonism total, manifestat în unele din perioadele istorice care vor urma.

            În privinţa curentelor filosofice, dintre care cele mai opuse creştinismului sunt cele din secolul al XIX-lea, să nu uităm că ele au fost precedate şi inspirate de Renaştere şi Iluminism. De aceea nu surprinde pe nimeni că ele reprezintă în mare măsură o întoarcere la umanismul păgân, cu tot cortegiul de limitări şi denaturări ale fiinţei umane, proprii antichităţii.

            Cât priveşte influenţa progresului şi a tehnicii, pe de o parte este incontestabil că acesta a uşurat viaţa omului, ameliorând condiţiile lui de trai, dar, pe de altă parte, a reuşit să-l înstrăineze, de cele mai multe ori, de sine însuşi de viaţa sa spirituală, învrăjbindu-l cu semenii săi în lupta pentru supremaţie, pentru dominaţia lumii, a bogăţiilor ei. Pe cât de mare a fost procesul tehnic, pe atât de adânc a fost regresul spiritual[8]. Dar ce folos are progresul şi tehnica, ce folos are omul dacă a ajuns până la lună şi înapoi, dacă a cucerit spaţiul cosmic, dacă a cucerit atomul şi nu a cucerit ceea ce este mai important, spaţiul interior şi prejudecăţile de tot felul. „Ce va folosi omului de va dobândi lumea toată, dacă îşi va piere sufletul său. Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său” (Marcu 8, 36­-37).

            În opinia cercetătorilor, „secularizarea” a adus pe de o parte o nouă atitudine faţă de lume, una pozitivă, iar pe de altă parte o nouă atitudine faţă de religie, una negativă. Aceste două consecinţe ale secularizării ar opera în acelaşi timp. Cu toate acestea în prezent, procesul secularizării, deşi foarte avansat, nu a dus la această separare radicală, ci la o stare de criză, care desigur este un fenomen negativ.

            Este izbitoare similitudinea dintre evoluţia Reformei protestante şi evoluţia procesului secularizării în Occident: ambele au demarat cu intenţii bune, de revigorare a vieţii creştine, de emancipare de un „totalitarism” religios, datorat unor concepţii doctrinare foarte puţin creştine şi au ajuns, cu necesitate la o şi mai slabă formă de manifestare a religiozităţii şi aceasta deoarece mijloacele alese n-au fost de loc cele mai potrivite. În loc să recentreze pe om în Dumnezeu, să-i deschidă orizontul către transcendentul care coboară, aducând o altfel de energie sau lucrare, absolut necesare omului, întrucât nu sunt create şi îl pot ridica pe acesta în planul supranatural, fără însă a îl despărţi de lumea care i-a fost încredinţată şi pe care trebuie să o ridice odată cu sine însuşi spre Dumnezeu, secularizarea, ca şi altădată Reforma, sfârşeşte prin a-l afunda pe om mai mult în sine însuşi, făcându-l prizonier opţiunilor sale negative, care mai mult îl separă de Dumnezeu şi de viaţa lui eternă, decât să-l ancoreze în transcendent.

            Nu este deloc de mirare faptul că în Apus se vorbeşte în mod curent de criză de identitate, de criză de credinţă, de criză de autoritate, de criză de onestitate şi orientare. Faptul a fost confirmat de însuşi papa Paul al VI-lea, care declara că: „Biserica se află într-un ceas de nelinişte, de autocritică, s-ar zice chiar de auto-distrugere”[9]

            După trecerea a trei decenii, papa Ioan Paul al II-lea este la fel de tranşant în a semnala dezorientarea spirituală, morală sau etică a omului contemporan. „Nu putem trece sub tăcere indiferenţa religioasă, care determină pe mulţi oameni din vremea noastră să trăiască ca şi cum Dumnezeu n-ar exista, sau să se confrunte cu problema adevărului sau cu cea a coerenţei”[10].

            Ceea ce lipseşte însă din aceste luări de poziţie este recunoaşterea, dureroasă, că în Occident Biserica însăşi a contribuit direct sau indirect la îndepărtare omului de Dumnezeu. A făcut aceasta printr-o teologie transformată într-o metafizică aristoteliană sau platoniciană, oricum, lipsită de dinamismul personalist al Revelaţiei biblice şi al gândirii patristice şi printr-o spiritualitate lipsită de afirmarea prezenţei Duhului Sfânt, care este duhul comuniunii atât în Sfânta Treime cât şi în Biserică, şi transformată într-o ştiinţă despre om, văzut într-o autonomie separatoare atât de Dumnezeu cât şi de lume. Iar dacă n-a mai simţit un punct de sprijin în Dumnezeu, în Hristos şi în Biserică, omul credincios, derutat s-a repliat în subiectivitatea proprie, slabă şi neputincioasă în faţa asaltului unei vieţi individualiste şi necruţătoare.

            Arhiepiscopul Michael Ramsey[11], descoperă în procesul de secularizare contemporan, pe care nu-l deosebeşte de secularism, patru tendinţe ce sintetizează orientarea unilaterală a secularismului:

• Lumea temporală este singura lume care există, eternitatea nu ne spune nimic este fără sens. De aceea nu se poate susţine ideea că ar exista valori umane, care s-ar realiza dincolo de timp şi de istorie. Se poate observa faptul că această tendinţă reflectă poziţia tranşantă şi totală dintre planul temporal şi cel veşnic, pe care omul contemporan este tentat să-l admită. Această opoziţie ireductibilă se soldează cu negarea existenţei eternităţii. Omul se angajează cu toate forţele sale în edificarea unui paradis pământesc, ca o sfidare a paradisului ceresc, deoarece nu vrea să mai ştie de Dumnezeu, nici să ţină seama de propria-i aspiraţie fundamentală către eternitate[12].
• Religia trebuie desfiinţată, ea implică superstiţii neştiinţifice şi nu poate să contribuie la cunoaşterea autentică a lumii şi a încurajat oamenii să se opună progresului ştiinţific, iar practica rugăciunii şi a cultului atrage pe oameni într-un domeniu ireal, risipind energii care trebuie folosite în treburile care privesc lumea. Dacă se ajunge să se nege veşnicia, să fie negat Dumnezeu, căruia îi este proprie, nu poate urma altceva, decât negarea religiei ca aspiraţie a omului după veşnicie şi după Dumnezeu. Renunţarea la energia spirituală pe care o oferă rugăciunea, postul, cultul creştin în general, l-a golit de viaţa sa interioară pe omul secularizat, care nu mai are deschis orizontul larg al cunoaşterii, deoarece îi va lipsi componenta sa principală care este cu naşterea spirituală sau „în duh”. Sensul lumii şi a lucrurilor din ea se află deasupra lor, legând imanentul de transcendent şi deschizând pe om, prin cunoaştere spre cele două lumi care se intersectează în Dumnezeu întrupat, Cel care coboară spre om pentru ca acesta să urce spre Dumnezeu.
• Cunoaşterea omului se bazează numai pe fenomene observabile, astfel, „pozitivismul” deşi nu este o parte integrantă a secularismului, este caracteristic acestuia. Cultul raţiunii ce reprezintă o întoarcere la filosofia antică, potrivit căreia „omul este măsura tuturor lucrurilor”, şi-a atins apogeul în Revoluţia franceză şi în Iluminism. El va fundamenta dezvoltarea ştiinţelor pozitive, care însă, pe lângă beneficiile enorme aduse umanităţii, au contribuit la secarea vieţii spirituale a omului modern, ajuns inevitabil sclavul propriilor maşini pe care le-a inventat, foarte asemănător unui robot, analog miilor de roboţi creaţi de el. Sigur că o astfel de viaţă, redusă la dimensiunea orizontală, care presupune o viziune simplistă şi unilaterală nu are darul să ofere omului decât o hrană materială, şi aceea tot mai artificială; iar cât priveşte cea spirituală, ea devine tot mai inconsistentă, căci renunţarea la religie afectează şi cultura şi arta şi în general întreaga spiritualitate. Omul devine o rotiţă dintr-un uriaş angrenaj, care tinde să-i distrugă orice urmă de libertate[13].
• Omul secular crede în autonomia omului, religia nu oferă nici un ajutor, ci numai obstacole, care ţin omul într-o stare de dependenţă puerilă şi îl trag înapoi de la maturizarea sa. Această ultimă tendinţă a procesului de secularizare constituie de fapt nota dominantă a întregului fenomen, oferind iluzia unei eliberări de sub orice tutelă, a unei depline autonomii care nu îl mai face responsabil în faţa nimănui, întocmai cum afirma Mircea Eliade: „pentru omul modern, sacrul este obstacolul principal în calea libertăţii sale. Omul nu va redeveni cu adevărat el însuşi decât atunci când se va demistifica radical. El nu va fi cu adevărat liber decât în momentul în care va fi ucis ultimul Dumnezeu”[14].

Pentru o presă independentă, fără cenzură, sprijiniți-ne cu o donație. Vă mulțumim!

MAGAZIN CRITIC – ziar online cultural, conservator. Nihil Sine Deo