Micul Botezãtor – finul lui Dumnezeu

Preotul Dumitru Ichim este un binecunoscut poet, eseist şi prozator canadian de origine românã ce reuşeşte prin scrierile sale sã apropie într-un mod extrem de fericit Occidentul de Orient, ortodoxia de modernismul vieţii cotidiene, promovând valorile universale .
Colaborarea noastrã pe tãrâm literar are vechime şi s-a concretizat mai ales prin publicarea unor materiale ale sale în paginile revistelor „EXPRESIA IDEII”, pe care le-am fondat, continuând şi acum, prin cronica unei cãrţi ce i-a apãrut recent la Sibiu. Este vorba despre „Micul Botezãtor – finul lui Dumnezeu”, o surprinzãtoare alegorie în care Dumitru Ichim, face, o datã în plus, dovada mãiestriei sale scriitoriceşti şi a unei serioase pregãtiri pluridisciplinare: religie, istorie, astronomie, medicinã, filozofie, folclor, etc. Aşa cred cã se pot explica şi surprinzãtoarele sale construcţii literare de tipul: „uruiala hrăneşte porcul şi e materia primă pentru distilerii de alcool, crâşme şi măcelării, fraternitatea omului cu filosofia porcului de a te întoarce la natură, porcizarea dialectică şi fizică cu rezultate extraordinare în domeniul medicinii, fiecare organ uman constatându-se că are o dublură care prin manipulare genetică poate fi folosit prin altoire cu organul porcin ca o cutie de remote control la TV cu sute şi sute de canale.”
Titlul cãrţii „Micul Botezãtor – finul lui Dumnezeu” atrage atenţia de la bun început vorbind şi el despre valoarea şi formarea de excepţie a lui Dumitru Ichim pentru cã necesitã o abordare complexã şi profundã . El face aluzie la faptul biblic, aparent paradoxal, cã Ioan a fost botezat în Duh de cãtre Dumnezeul Adevãrat pe care avea sã îl boteze la rândul sãu cu apa din râul Iordan, la Boboteazã. Cartea „Micul Botezãtor – finul lui Dumnezeu” este alcãtuitã din douã pãrţi: prima are texte în prozã cuprinzând periplul Micului Botezãtor şi cea de a doua, în versuri, o culegere de psalmi consideraţi „ai Micului Botezãtor” cu mesaje profunde şi moralizatoare. Personajul principal al cãrţii este desigur Micul Botezãtor , un personaj important şi oarecum intrigant chemat să descopere, sã analizeze și să transforme lucrurile și spațiile universale prin care trece. Despre el, autorul precizeazã cã: „Spre deosebire de alte ape, Râul Micul Botezător, când a fost adoptat de Dumnezeu de la Munte, a primit şi darul din când în când să se prefacă în om şi să trăiască în orice timp i-ar fi plăcut. Când vremea trupului de om i se termina dispărea într-un mod ciudat. Intra într-o pădure şi seara oamenii vedeau deasupra codrilor un curcubeu despre care spuneau că este un semn că vor veni din nou necazuri în lume.”
Cadrul narativ al cãrţii este fantastic iar personajele sunt gândite şi realizate divers. Astfel cã ele sunt toponime sau elemente naturale personificate, sunt eroi mitici ori oameni obişnuiţi. Unele personaje sunt oameni care au ocupaţii ce ţin de domeniul vieţii: doctor, gropar, profesor, cãlugãr, etc. Faptul cã personaje precum Samuel, Veniamin, Tobie, etc. se întâlnesc şi interacţioneazã cu un Ion sau cu Ilie denotã faptul cã zicerea scriitoriceascã a lui Dumitru Ichim nu este doar una atent aleasã ci şi cã aceasta îşi trage seva atât din ortodoxie cât şi din mitologia româneascã. Lucrarea „Micul Botezãtor – finul lui Dumnezeu” este o extraordinarã alegorie în care abundã mãiastre construcţii şi figuri de stil pe care nu te mai saturi ca sã le admiri şi sã le pãtrunzi: „numai furca rămăsese ca o cruce peste oasele morţii.”, „amin-urile lui de aramă”, „lumânări aprinse cu scăpărici de stea” sau „Inima lor e mai curată decât apa izvoarelor, pe unde luceafărul îşi face cuib dimineaţa” ori „făcând iarba crudă să înmiresmeze aerul, mai puternic, cu acea tămâie pipărată a vegetalului sălbatic” ori „soarele şi luna încă nu fuseseră slobozite la păscut.” şi „focul adormise cu botul în câţiva tăciuni” sau „Prin frunzele galbene se cerneau ultimele raze ale soarelui „, etc. Aceastã nouã carte semnatã de preotul Dumitru Ichim este un interesant prilej de inspecţie, de introspecţie şi de meditaţie: ” Micul Botezător se întreba de ce nimeni nu poate să se urce la Dumnezeu” sau „De unde să ştie săracii câini că firea omului e diferită de firea vieţuitoarelor şi că ochiul omenesc e pe jumătate orb şi nu e ca ochiul copacilor, sau animalelor curate, şi nici urechea lui ca urechea câinelui care e atât de fină că aude chiar şi luceafărul” şi „Ochiul omului nu-i prea deosebit de ochii vacilor neroade care nu văd decât numai ceeace bârdăhanul gol le porunceşte să vadă”. Autorul cãrţii pune în gura personajelor sale adevãruri menite sã sensibilizeze, sã corecteze ori sã îmbogãţeascã spiritual, fraze ce denotã o profundã şi complexã cunoaştere: „Descoperind alt om, te descoperi pe tine care eşti ceea ce cauţi” sau „În lemn este ideea, zborul care ne învaţă ca omul să devină nu pasăre zburătoare, ci să desluşească în lemn aripa de înger şi cu aripile îngerilor să zboare dincolo, unde nici ei nu pot să ajungă.” Prezenţa în carte a unor elemente şi personaje care ţin de satul vechi românesc, susţine, în opinia mea, pledoaria lui Dumitru Ichim pentru o viaţã simplã, curatã şi în comuniune cu natura, sub ascultarea lui Dumnezeu, la care ar trebui sã râvneascã orice muritor, o binevenitã lecturã în pragul Sãrbãtorilor creştine de iarnã.

© Prof. Mariana Bendou,
Scriitor, critic şi promotor literar