Gînduri actuale despre minunatul Mihai Eminescu la aniversare
Foto: Basilica
Ioana Bot și Cătălin Cioabă, alcătuitorii ediției Eminescu versuri din manuscrise (București, Editura Humanitas, ediția digitală din 2016) afirmă în textul introductiv intitulat Din penumbra tiparului:
[…] opera sa trebuie mereu revizitată, că fiecare epocă trebuie, aşa-zicînd, să se „sincronizeze“ cu ea. Chiar dacă deţinem deja ediţii excelente, rămîne totuşi mereu deschisă posibilitatea unor noi abordări, menite să recreeze arhitectura internă a unei opere a cărei apariţie în cultura noastră a fost legată, pe drept cuvînt, de ideea de miracol. Cuvîntul nu vrea să fie hiperbolic, ci se referă la un lucru care se întîmplă şi s-a întîmplat în orice cultură la un moment dat, cînd unui scriitor îi este dat să aşeze limba literară pe un făgaş, pe o cale proprie a posibilităţilor de expresivitate. Există motive clare ale unei astfel de „întîmplări“. Mai întîi, acela că Eminescu poate fi socotit primul „scriitor profesionist“ din literatura noastră, exersat în toate genurile şi stilurile existente la acea dată, dar şi faptul că, în mod excepţional, viaţa proprie s-a consumat laolaltă cu actul creaţiei: el „trăia scriind“, spune Petru Creţia […] (p. 6).
Comentez: ca din orice operă genială, cercetătorii, criticii, simpli cititori se pot hrăni din moștenirea eminesciană după limitatele lor puteri deformate subiectiv și, ca urmare a acestui dat, adeseori deformante interpretativ. Ca profesionist al scrisului, e explicabil dar naiv a-i dumica lui Mihai Eminescu efortul creator complex în versuri antume și postume, în proză și dramaturgie, în publicistică și fragmentarium. Nașterea românului Mihai Eminescu într-o anume zi a lui undrea 1849, decalată din pudibonderie în gerarul lui 1850, n-am socoti- t-o nicio clipă o întîmplare – cu sau fără ghilimele stilistice – așa cum observ că scriu editorii, referindu-se la influența hotărîtoare pe care scrisul său a exercitat-o asupra culturii românești. Tot ce apare-dispare din viața pămîntească este din voia Treimii Atotputernice și Atotînțelepte, aducătoare peste tot și-n toate epocile de echilibru și armonie. Omul epocii sale prin tot ce a gîndit, a creat și a influențat făptuind, Mihai Eminescu este deopotrivă și omul epocii noastre, orientînd gîndirea celor care-i cunoaștem scrierile, influențînd după ale noastre puteri gîndirea celor care ne ascultă de la catedră ori ne citesc interpretările. Am spus și am scris mereu, ori de cîte ori am avut ocazia, că versurile, nuvelistica, romanele, încercările dramatice și gazetăria purtînd semnătura lui Mihai Eminescu e meschin a ne stîrni interesul doar ocazional, în limite aniversare ori comemorative. Se cuvine a lua literal îndemnul inspirat-răscolitor al lui Grigore Vieru din poezia Legămînt dedicată lui Mihai Eminescu:
Știu: cîndva, la miez de noapte
Ori la răsărit de Soare,
Stinge-mi-s-or ochii mie
Tot deasupra cărții Sale.
Am s-ajung atunce, poate,
La mijlocul ei aproape.
Ci să nu închideți cartea
Ca pe recile-mi pleoape.
S-o lăsați așa deschisă,
Ca băiatul meu ori fata
Să citească mai departe
Ce n-a dovedit nici tata.
Iar de n-au s-auză dînșii
Al străvechii slove bucium,
Așezați-mi-o ca pernă
Cu toți codrii ei în zbucium.
Limitîndu-se la opera poetică, editorii menționați constatau: Există în fapt o reţea de versuri în manuscrisele eminesciene, iar asta face ca ceea ce socotim a fi doar „formă preliminară“ să fie de fapt, dacă ştim să privim, o formă autonomă în contextul acesta de permanentă întreţesere tematică şi stilistică a versurilor puse pe hîrtie de Eminescu. Dar editorul Perpessicius, în ciuda principiilor de editare pe care le urmează consecvent, nu e totuşi opac în faţa acestui fenomen al „circulaţiei“ versurilor dintr-un atelier într-altul, precizînd că are loc o adevărată „irigaţie lirică“ şi că parcursul versiunilor succesive, departe de a fi liniar, este unul în zigzag.
Criticul literar rareori citat Petru Mihai Gorcea, adîncindu-se la rîndul său în opera eminesciană, s-a referit la un Eminescu înainte de Eminescu, iar criticul-editor Perpessicius observa că Eminescu nu se teme niciodată de versul imperfect, cîtă vreme îl ştie tranzitoriu. Mihai Eminescu era deci un perfecționist, mereu ciocănind-ascultîndcadența cuvintelor și întorcîndu-le pe toate fațetele spre a le selecta doar pe acelea întru adevăr. Cum să înțeleagă această uriașă zbatere bietul Ioan Slavici, gazda lui efemeră, care-i tot bătea în perete noaptea, spre a-i potoli avîntul?
Nici Veronica Micle, apropiată, s-ar părea, mai mult decît oricare alt muritor de zbuciumatul suflet al genialului creator nu-l putea înțelege deplin, făcîndu-i felurite reproșuri, după cum putem deduce dintr-o scrisoare trimisă din București și datată 5 ianuarie 1880: Sfînta şi dulcea şi nobila mea amică, cînd vei crede tu în sfîrşit fără umbră de îndoială că nu te pot iubi decît pe tine […] un om ca mine, care într-adevăr nici a crezut ceva, nici a iubit ceva, nici a dorit ceva măcar pe pămînt, are ca toţi oamenii în fundul sufletului său necesitatea ca oricare de a se-nchina şi de-a iubi ceva? Nu-nţelegi că pentru un suflet cît de sceptic şi cît de necredincios totuşi există necesitatea de-a crede şi iubi. Cu cît această necesitate a fost mai oprimată, mai negată prin raţiune, cu atît ea a devenit mai adîncă, mai inextirpabilă…“
Ce-aș putea să mai scriu, cu durere mereu nemîngîiată, în plus față de cele dezvăluite de-a lungul ultimilor ani cu dragoste de adevăr și hărnicie constantă de publiciști precum Miron Manega și Victor Roncea, ori de istorici literari ca Nicolae Georgescu sau de filosoful-poet Constantin Barbu despre complotul odios căruia i-a căzut pradă gazetarul suveranist, patriotul creștin, scriitorul de geniu Mihai Eminescu în 1883?…
Viața lui, atît cît înalt a ars răsfrîntă social în contextul vitreg creat de masonul Titu Maiorescu și de tovarășii lui de trădări și de alte fără de număr ticăloșii este pilduitoare și pentru vremurile pe care le-avem de trăit și noi, cei proaspăt buimăciți de o decizie fără precedent în istoria modernă a țărilor civilizate: anularea de către tocmai cei îndrituiți să apere prevederile constituției a alegerilor prezidențiale perfect valide după regulile democratice uzuale… Cum ar fi blamat, bunăoară, redactorul de la „Timpul“ asemenea temenele făcute dinaintea oligarhilor efemeri care-au scos țara la mezat? Ce diatribe ar fi încredințat el tiparului spre a demasca nu pe „roșii“ de altădată, ci pe adepții diversității corect politice confiscatoare a curcubeului din zilele noastre?… Curajos cum s-a dovedit spunînd mereu adevărul, gazetarul vizionar cu siguranță n-ar fi tăcut! El nu putea fi cumpărat nici cu tot aurul din vistieria regală!…
Îmi întorc gîndurile de la mizerabilele tertipuri de menținere la putere din partea eternelor canalii de uliți acut indexate satiric de poet acum circa o sută cincizeci de ani (cu rubedenii în linie dreaptă în România de astăzi!) la o puțin citată variantă poetică din Ms. 2270, 70 v. (cca. 1876)spre a încheia luminos-optimist-relativist evocarea de față:
[DE MII DE ANI PÎNĂ LA EA…]
De mii de ani pînă la ea
E calea ce desparte
Căci e asemenea c-o stea
Ce-au răsărit departe.
Cum străbătu pînă aci
Atîta cale lungă?
Lumina ei călători
De mii de ani s-ajungă.
Poate de mult s-a stins în drum
Din oastea cea de stele
Iar raza ei abia acum
Luci privirii mele.
Icoana stelei ce-au murit
Încet pe cer se suie…
Era cînd tu n-o ai zărit
Azi tu o vezi şi nu e.
Dac-ai iubit fără [să] speri
De-a fi iubit vr’odată
Pe cerul negrelor dureri
Lumină se arată.
Astfel amorul ce-au trecut
Prin zeci de ani străbate
Umplînd un suflet cunoscut
De-o dulce voluptate
Şi amintirea-l cheamă iar
Oricîte să se-ntîmple
Cu-atît noroc cu-atît amar
El sufletul mi-l împle,
Cu-atît noroc cu-atît amar
În suflet el pătrunde
Dar unde vine, unde?[1]
Dar unde trece, unde?
Poezia o transcrisese perfecționată și ținea la-ndemînă petecul de hîrtie pe care meditația se concentrase la bine cunoscutele patru strofe (așa se face că a fost găsită și-n buzunarul halatului de spital de alienați în care l-a aflat tragica sa moarte):
La steaua care-a răsărit
E-o cale-atît de lungă,
Că mii de ani i-au trebuit
Luminii să ne-ajungă.
Poate de mult s-a stins în drum
În depărtări albastre,
Iar raza ei abia acum
Luci vederii noastre.
Icoana stelei ce-a murit
Încet pe cer se suie:
Era pe cînd nu s-a zărit,
Azi o vedem, şi nu e.
Tot astfel cînd al nostru dor
Pieri în noapte-adîncă,
Lumina stinsului amor
Ne urmăreşte încă.
Nu trebuie să fii specialist spre a observa saltul artistic specific doar spiritelor creatoare de geniu comparînd cele două texte literar-filosofice.
Creațiile din manuscrisele eminesciene ar fi devenit fiecare, rînd pe rînd, astfel de bijuterii fără preț dacă moartea prematură pămînteană nu l-ar fi născut în ceruri. În perspectiva pierderii acesteia colosale m-am întrebat adeseori cu adîncă amărăciune cum a fost posibil ca semeni în care, la un moment dat, Mihai Eminescu a avut încredere să-i însceneze un sfîrșit atît de monstruos? Ce altceva decît necredință crasă frizînd satanismul denotă un atare comportament?…
La cei 175 de ani perindați pe canavaua istoriei de la nașterea lui Mihai Eminescu, cunoscînd toate acestea și fiind convins că fiecare dintre noi, muritorii, creștini ori de alte religii, vor da socoteală pentru faptele lor la judecata particulară și apoi la cea de obște dinaintea Dreptului Judecător, reformulez fraza pe care am dat-o recent publicității[2] în finalul unei intervenții:
Mîntuitorul ne îndeamnă ca, în cazul unor dispute, să oferim spre pălmuire și celălalt obraz, dar aceasta o putem face, ca excelent exercițiu de smerenie mai ales în perioadele de post, cînd este vorba despre situații personale; cînd însă e în joc adevărul istoric privind viața unui scriitor de geniu precum Mihai Eminescu, cînd semeni fără credință și fără educație elementară aflați la putere scot la mezat Țara periclitînd viitorul neamului, cum aș putea să tac?
De acolo, de sus, Mihai Eminescu are dreptul să ne judece!
15 gerar 2025
[1] Am preferat repetiția eufonică a adverbului în locul marcat [***].
[2] V. https://www.activenews.ro/opinii/Prof.-Mihai-Floarea-Veti-da-socoteala-193849