Într-un război cei ce poartă sutană și uniformă militară sunt primii care mor pentru noi!

  Rupem adeseori sutane și epoleți cu un entuziasm demn de o cauză mai bună. Dar să nu uităm un singur lucru, elementar: într-un război, ei, cei ce poartă sutană și uniformă militară sunt primii care mor pentru noi. 

Costele, îți dai seama că la o adică, va trebui să-ți dai viața pentru mine?

Cel mai bun prieten al meu din copilărie fusese înrolat în armată, și a treia zi de Paști m-am dus la el, undeva prin Moldova, împreună cu mama lui. L-am găsit pe un câmp, într-o santinelă militară, bătut de vânt şi frig. Făcuserăm mai toate prostiile adolescenței (atât cât se puteau face pe vremea lui Ceauşescu, deci nu prea multe), fuseserăm colegi de bancă şi ”politică”, ascultând şi comentând ”Europa Liberă”; ne certaserăm de la o fată împăcându-ne mai apoi la o ţigară americană furată de la taică-meu din pachet, gustasem un amărât de coniac Nucet ascunşi pe Dealul Goanței din Comănești unde ne construiserăm o cabană din crengi de brad, am fugit de acasă la Mare în primul an după Revoluţie, prostindu-ne pe acolo… şi, dintr-o dată, l-am văzut pe Costel al meu în haina militară, ținând mândru ditamai pușcoiul în brațe. Parcă era alt om; am pus cu sfială oarecum mâna pe uniforma lui militară, l-am privit în ochi şi chiar i-am spus : Costele, îți dai seama că la o adică, va trebui să mori pentru mine? Nu a râs, doar a zâmbit un pic, rușinat parcă de povara pe care i-am atribuit-o. „Nu moare nimeni maică, s-a răstit cu glas încet tanti Lenuta, cutremurată de vocea mea, mai bine luaţi şi mâncaţi ce am adus, iar tu Mihăiță, desfă odată şampania aia să pot ciocni un pahar cu băiatul meu”. Am plâns, am râs, am mâncat şi am băut; ne-am închinat mai apoi şi l-am rugat toţi trei în gând pe Hristos să nu fie război. Costel avea pe atunci 19 ani, era soldat în armata română. Poate nu avea nici cei mai străluciţi bocanci, nici cea mai bună pușcă, şi nici cel mai modern avion care să-l apere din văzduh, în schimb, Costel mi-a spus: “sunt sigur că şi tu, ca civil, ca român şi ca prieten, ţi-ai da viaţa pentru mine…așa cum și eu, ca militar aș face-o pentru tine și pentru toți românii. Hristos este alături de cei buni, nu uita asta”.

Pământul negru si dureros de rosu al țării, mi-a soptit din locul în care se uneste cu cerul, că soldatul meu cu ochi căprui și mari avea dreptate. Cam despre asta este vorba cu militarii noștri…avem acum ”libertatea” de a critica ce vrem, dotări, avioane, bocanci, strategii, alianțe sau multe alte lucruri la care ne ”pricepem”, bineînțeles. Putem arunca cu pietre si în Biserică și în Armată, rupem adeseori sutane și epoleți cu un entuziasm demn de o cauză mai bună. Dar să nu uităm un singur lucru, elementar, la o adică: ei, cei ce poartă sutană și uniformă militară sunt primii care mor pentru noi. La asta se reduce totul de fapt.

Hristos a Înviat. Nici asta nu trebuie să uităm.

Mihai Tîrnoveanu, 28 octombrie 2016 

______________________________________________________________________________________________________

Pentru o presă independentă, fără cenzură, sprijiniți-ne cu o donație. Vă mulțumim!

MAGAZIN CRITIC – ziar online cultural, conservator. Nihil Sine Deo