Evanghelia acestei duminici

Evanghelia acestei duminici este despre toți fiii risipitori de ieri și de azi. E despre mine, cel care într-o zi i-am spus lui Dumnezeu să îmi dea libertatea de a trăi departe de ochii Săi poruncitori. Este despre acea clipă în care perspectiva unei existențe în vecinătatea Lui nu-mi părea echitabilă. Acum sunt tânăr și vreau să-mi trăiesc la maxim clipa scurtă a tinereții. Vreau să mă distrez cu prietenii mei fără să am o oră de întors acasă. Îmi doresc să trăiesc în dulceața desfranarilor și mi-e atât de drag atunci când pot să beau fără să întâlnesc când mă întorc Acasă, privirea cea plină de reproș a Tatălui. Acum vreau să fumez și să încerc drogurile astea noi pe care toți prietenii mei le consumă, trăind o stare de euforie ce mă scapă de plictisul acestei lumi. Nu vreau să-l ajut la treburile casei când toți prietenii mei se distrează și pot să-și trăiască fiecare zi asa cum le dictează inima. Iar fratele cel mare mă deranjează atât de mult, mai ales că se străduiește zi de zi să rămână în grațiile Tatălui, sculându-se în fiecare dimineață și lucrând alături de El până seara târziu. Nu e viața pe care mi-o doresc și nu am să concurez cu fratele meu pentru a-L impresiona pe Tata. Îmi cer partea mea care știu că mi s-ar cuveni abia când țărâna s-ar aseza peste capacul sicriului Tatălui meu. Dar gândul că acel moment este departe, mă face să-mi pierd cumpătul. Plec și nu privesc înapoi, deși Tatăl mă roagă în genunchi până în fața porții să nu-L las în ultimii ani ai vieții Sale. Însă ceea ce mă așteaptă dincolo de hotarul Casei este mai captivant decât ceea ce rămâne în urma mea. O perioadă trăiesc liniștit, am bani, sunt tânăr, prietenii sunt lângă mine, femeile cele mai frumoase le am rând pe rând. Dar cum orice vis se termină, vine în țara aceea o criză, preturile cresc amețitor, afacerile încep să se strice, prietenii se risipesc, iar femeile care odinioară mă asaltau, astăzi nu mă mai recunosc. Rămân puține resurse cât să supraviețuiesc și într-un final se termină și acelea. Într-un exces de neputință, accept să lucrez la o fermă, strâng gunoiul lăsat de porci, iar hrana, câteva roșcove aparent dulci la momentul când le gust, dar la final doar gustul amar al sărăciei îmi rămâne pe limbă. Mă frământ zile și nopți, agonizez și vine momentul disperării în care nimic nu mă mai motivează să mă trezesc și să o iau de la capăt. Într-un târziu îmi aduc aminte de casă, de tatăl meu și de slujitorii care trăiesc în gospodăria tinereții mele, mai îndestulați de hrană decât mine. Apar gândurile de rușine, este o adevărată lupta interioară, dar în final cedez și îmi pregătesc discursul iertării. Mă pornesc spre casă, iar de câteva ori sunt gata să fac cale întoarsă, nu știu ce va zice Tata, cum mă va privi după atâția ani in care nu am dat nici măcar un telefon. Nu am scris nici măcar o scrisoare. Zăresc casa și când sunt gata să fug în direcția opusă, de departe un bătrân strigă după mine. Mă strigă pe nume….îi recunosc vocea, deși acum pare mai palidă și bolnavă decât atunci când am plecat, cu ani în urma. E Tata și se aruncă la picioarele mele și eu mă aplec să îi sărut mâna. Tată Iartă-mă…nu mai sunt vrednic să fiu Fiul tău….iar El mă oprește. O perioadă mă ține strâns în brațe și din acel moment nu mai contează noroc, dacă mă primește acasă sau urmează să-mi închidă ușa pentru totdeauna, sunt decis de ar fi nevoie, să trăiesc câte zile voi avea, ca un câine la ușa casei Sale. Mai bine lepădat în Casa Ta, decât să locuiesc în locașurile păcătoșilor. Tata mă poartă pe brațele ridate de așteptări și lacrimi, iar în casa îmi încalță piciorele în sandalele cele bune și îmi pune din nou inel în mâna mea. Pregătește ospățul unei nunți și muzica răsună dintr-o vale în alta. De departe fratele meu mă privește, nu credea că mă voi întoarce vreodată înapoi. Și refuză să mă întâlnească, dar are tot dreptul, el a dus greul cât eu am risipit averea familiei mele. Tata însă îl copleșește de cuvinte și dragoste, iar la final îi cere să mă ierte, fiindcă averea lui nu stă în palatele de aur și nici în gospodăria imensă. Nu ii pasa de animalele din fermă și nici nu bagă în seamă conturile din bancă. El își dorește inima copiilor Săi, iar întoarcerea Acasă a fiului mic, este răsplata la final de viață a unei așteptări îndelungate. Căci acest fiu al Meu, pierdut aici fost și s-a aflat, mort era și a înviat. Fiindcă comoara unui Tată, sunt copiii Săi. Iar mai mare decât dragostea nimic nu există pe pământ. Nimic! Sus inima!

Preot Lungu Ioan Alexandru

Notă: titlul ne aparține.

Pentru o presă independentă, fără cenzură, sprijiniți-ne cu o donație. Vă mulțumim!

MAGAZIN CRITIC – ziar online cultural, conservator. Nihil Sine Deo