Biserica Ortodoxă sub Mahomed al II-lea

Pr. Mănescu Cătălin Vasile

Introducere

Imperiul Bizantin, cu capitala în mărețul oraș Constantinopol, își cunoaște sfârșitul milenar în fatidicul an 1453. Data de 29 mai 1453 este înscrisă în istoria universală ca o zi întunecată, întrucât marchează asediul final otoman asupra cetății Constantinopol și sfârșitul dominației bizantine. Cu toate acestea, sfârșitul Bizanțului începe mult mai devreme, mulți istorici plasând punctul de origine al decadenței bizantine în perioada 1204-1261, în timpul ocupației latine. Pe lângă împărțirea tripartită a Imperiului (Imperiul de la Niceea, Imperiul din Trapezunt și Despotatul Epirului), jaful practicat de latini precum și desconsiderarea reformelor militare necesare au contribuit la îngenuncherea Imperiului Bizantin. Renumiți istorici, precum francezul Charles Diehl, arată că Europa creștină a privit sfârșitul Bizanțului fără să întreprindă vreo acțiune de ajutor:„În realitate, Occidentul se dezinteresa de Imperiul Bizantin, nu se gândea decât să profite de mizeria lui pentru a-l supune din punct de vedere religios, a-l cuceri politicește și a-l domina economicește. Papalitatea nu visa decât de a restabili unirea, fără să se neliniștească de dezgustul pe care îl încercau bizantinii; prinții Occidentului nu se gândeau decât la împărțirea Imperiului”.(1)
La 6 ianuarie 1449 este încoronat, la catedrala din Mistra, ultimul împărat bizantin, Constantin XI Dragases (1448-1453). În rândul otomanilor, după moartea sultanului Murad II (februarie 1451), nou sultan devine Mahomed al II-lea (numit și Mehmet II), conducător al Imperiului Otoman între 1451-1481, pe atunci în vârstă de abia 21 de ani.(2) Mahomed II nutrea la întinderea Imperiului turc cel puțin până la granițele exterioare ale Imperiului Bizantin din vremea cea mai bună. În cele din urmă, după cuceriri succesive, punctul culminant venea la 29 mai 1453, când ultima redută bizantină, mărețul oraș Constantinopol, avea să fie cucerit. Au pierit peste 4.000 de creștini, alte mii fiind vânduți ca sclavi. Turcii s-au năpustit prin case, mănăstiri și magazii, prădând tot ce voiau. Mulți creștini, văzând teroarea, s-au adăpostit în catedrala Sfânta Sofia în care se slujea Sfânta Liturghie. Din nefericire, ușile acesteia au fost sparte, iar armatele otomane au pătruns înăuntru. Istoricii Georgios Sphrantzes și Kritoboulos spun că, atunci când i-au văzut pe turci, preoții care slujeau la Altar au luat Sfintele Taine și s-au îndreptat cu ele spre peretele de miazăzi ce s-a deschis miraculos și i-a cuprins acolo până ce clădirea va fi iarăși biserică.(3) Sultanul Mahomed II a intrat în după-amiaza zilei de 29 mai sau a doua zi în catedrală și a văzut pe un turc că strica mozaicul cu sabia. Atunci a poruncit ca nimeni să nu se mai atingă de biserici. Apoi s-a îndreptat spre Mecca și a pus un imam să rostească predica în numele profetului Mahomed. Catedrala a fost atunci declarată moschee. Jaful făcut de turci în Constantinopol a atins cote alarmante. Istoricul Doukas ne informează că turcii au luat toate manuscrisele găsite și, fie le-au păstrat spre a le vinde, fie le ardeau pentru a frige carne să mănânce. Sultanul Mahomed al II-lea a dat ordin ca biserica Sfinților Apostolisă rămână neatinsă, fiind dată creștinilor. De asemenea, vor fi cruțate și bisericile din cartierul Studion, precum și din Fanar. Mai departe sultanul a decis stabilirea unui statut juridic al Bisericii creștine în cadrul statului turc.
A doua zi, sultanul a poruncit ca toată prada să fie desfășurată înaintea sa, alegându-și ce îi atrăgea atenția. A păstrat și toți prizonierii din marile familii bizantine. Multor tineri le-a oferit funcții în armată cu condiția să treacă la islam. Fete și băieți mai chipeși au fost luați pentru serai. Pe 21 iunie sultanul și curtea lui au părăsit orașul cucerit și s-au îndreptat către Adrianopol. Lăsaseră în urmă un oraș pe jumătate dărâmat, cu zidurile sparte de tunuri, biserici pângărite, case distruse. O cronică otomană atestă faptul că sultanul, când străbătea străzile călare, a exclamat: „Ce mândrețe de oraș am supus jafului și prăpădului”.(4) Cu toate acestea, nu toate clădirile fuseseră distruse. Cartierele populate din extremitățile orașului, precum și multe palate și case boierești, rămăseseră încă în picioare. Așa se face că bisericile din Petrion, precum și cele din Fanar, Pshamatia, Studion și de lângă marea Marmara, au fost lăsate neatinse. Biserica Sfinții Apostoli ce se afla aproape de drumul mare ce venea dinspre Poarta Charisiană a scăpat cu tezaurul neatins. „Mehmet cuceritorul însă odată ce și-a desăvârșit cucerirea, a dorit să arate că îi socotea pe greci, ca și pe turci, drept supuși credincioși ai săi.
Împărăția creștină luase sfârșit; el însă se considera moștenitor al împăraților și, ca atare, căuta cu luare aminte la datoriile sale”.(5) În urma unor calcule s-a ajuns la concluzia că cincizeci de mii de oameni au fost capturați și vânduți ca robi. Istoricul Kritoboulos scrie un epitaf funest: „Astfel și-a găsit sfârșitul mărețul oraș al lui Constantin, înălțat la vremea lui până la culmile gloriei și ale autorității, și ale bogăției, eclipsând cu desăvârșire toate orașele din jurul lui, celebru pentru strălucire, avuție, prestigiu, putere și măreție, și pentru toate celelalte daruri ale lui”.(6) După cucerirea Constantinopolului, Mahomed II a continuat incursiunile militare. S-a îndreptat spre Peninsula Balcanică, în special spre Serbia. În 1456, otomanii asediază Belgradul, dar nu au reușit capturarea lui. Abia în 1522, sub Suleiman I, Belgradul va cădea pradă turcilor. O mare parte din Serbia va fi ocupată de otomani. Preia Atena în 1458 și Moreea în 1460. În 1464 anexează Bosnia la marele Imperiu Otoman. Sub domnia sa, întreaga Anatolie intră sub control otoman și odată cu ea, vestigiile ortodoxe bizantine. Sub Mahomed II, la Constantinopol au fost mai mulți patriarhi: Ghenadie II Scholarios, Isidor II Xanthopoulos, Sofronie I Syropoulos, Ioasaf I, Marcu II, Simeon I al Trapezuntului, Dionisie I, Rafail I (1475-1476), Maxim III Manase (1476-1482).

O nouă organizare a Bisericii
Mahomed al II-lea s-a interesat de soarta Bisericii Ortodoxe încă de la început. După liniștirea lucrurilor în Constantinopol, Mahomed a cerut alegerea unui patriarh. Ultimul patriarh Grigorie III Mammas (1443-1450) fiindcă a fost unionist, a trebuit să părăsească orașul în 1450 la presiunea grecilor. Grigorie III Mammas nu putea să revină pe scaunul patriarhal, căci nici turcii nu erau de acord cu un unionist. Astfel, grecii au ales pe monahul Ghenadie Scholarios, renumit apărător al ortodoxiei după moartea episcopului Efesului, Marcu Eugenicul. Înainte de viața monahală, Ghenadie fusese judecător general bizantin și secretar al împăratului Ioan VIII Paleologul (1425-1448), însoțindu-l pe împărat la sinodul de la Ferrara-Florența (1438-1439). Nu a semnat actul de unire din 6 iulie 1439 de la Florența. Întors la Constantinopol în 1439, Ghenadie devine conducătorul adunării ortodocșilor din Bizanț, fiind cel mai mare adversar al unirii cu latinii. În acest sens redactează o lucrare intitulată Despre purcederea Duhului Sfânt (1445), condamnând unirea de la Florența. Opoziția sa față de unirea cu catolicii a continuat și din momentul călugăriei la mănăstirea Pantocrator din Constantinopol, sub numele de Ghenadie. Biserica mănăstirii Pantocrator din Constantinopol a fost ridicată în secolul al XII-lea, fiind alcătuită din trei capele, comunicând între ele. Prima, cu hramul lui Hristos Pantocrator și cea de a treia cu hramul Maicii Domnului Milostiva erau destinate cultului. Între acestea se afla o capelă funerară, cu hramul Sfântul Arhanghel Mihail, unde se înhumau membrii familiei imperiale.(7) Când orașul a fost cucerit, Ghenadie Scholarios se afla la chilia sa. Marea biserică atrăsese imediat atenția năvălitorilor ce au sărit să o jefuiască și să îi ridice pe călugări pentru a-i vinde ca sclavi. Sultanul Mahomed II a trimis după Ghenadie Scholarios, dar nu l-a găsit. Călugărul Ghenadie fusese cumpărat de un turc bogat din Adrianopol „care era uimit și oarecum încurcat că dăduse peste un rob atât de venerabil și de învățat și se purta cu el cu cea mai mare bunăvoință”.(8)
Alegerea oficială a lui Ghenadie Scholarioss-a făcut în cadrul unui sinod ținut la Constantinopol. A fost instalat ca patriarh ecumenic la 6 ianuarie 1454, păstorind în trei rânduri: 1454-1456, 1462-1463, 1464-1465. Sultanul Mehmet a hotărât dinainte politica față de supușii greci. Aceștia urmau să alcătuiască un milet – „o comunitate care să se conducă de sine stătător, înlăuntrul împărăției sale, sub autoritatea căpeteniilor religioase, patriarhul, care trebuia să fie răspunzător de buna lor purtare față de sultan”.(9) Sinodul care l-a ales pe Ghenadie ca patriarh a avut loc înainte ca sultanul să părăsească Constantinopolul, deci în luna iunie a anului 1453. Au trecut câteva luni înainte ca Ghenadie să fie înscăunat oficial. Ceremonia de înscăunare a avut loc la 6 ianuarie 1454, desfășurându-se ca pe vremuri. Sultanul îl primește în audiență pe noul patriarh. Istoricul Sphrantzes descrie ceremonialul astfel: „Și venind patriarhul, l-a primit tiranul cu mare cinste și vorbind multe împreună, i-a făcut patriarhului multe promisiuni. Iar când s-a apropiat timpul să plece patriarhul din palat, ridicându-se sultanul, i-a dat aceea prețioasă cârje și l-a rugat să o primească”.(10) Fiind primit în audiență de sultan, Ghenadie a primit odăjdiile, cârja și crucea pectorală. Crucea cea veche se pierduse, așa că sultanul a făcut rost de o cruce nouă. De asemenea, sultanul trebuia să rostească următoarea formulă: „Fii patriarh, întru fericire și fii încredințat de prietenia noastră, păstrându-ți toate privilegiile de care s-au bucurat patriarhii dinaintea ta”.(11) În continuare, noul patriarh suie pe un cal de preț, dăruit de sultan și merge la Biserica Sfinții Apostoli, ce avea să devină catedrală patriarhală.(12)
La biserica Sfinții Apostoli, patriarhul va fi înscăunat de mitropolitul de Heracleea. Arhiepiscopul de Heracleea săvârșea și înainte ceremonia religioasă a sfințirii noului patriarh datorită unui privilegiu ce amintea vechea dependență a Bizanțului de scaunul său ierarhic.(13) Ghenadie Scholarios pornește în procesiune prin oraș, întorcându-se să își ia în primire reședința în incinta bisericii Sfinții Apostoli. Reședința patriarhală se va tot schimba de-a lungul anilor. Întrucât patriarhul Ghenadie a găsit un cadavru al unui turc în biserică a cerut să i se dea o altă biserică. Sultanul i-a dăruit în 1455 mănăstirea Pammakaristos – Preafericita Fecioară, unde a rămas patriarhia ecumenică până în 1587. Biserica Sfinții Apostoli, deși mare și impozantă, a decăzut cu timpul, fiind demolată în 1463. În locul ei a fost ridicată Moscheea Cuceritorului (Fatih).(14) Din 1587 patriarhia ecumenică va peregrina în mai multe locuri: Vlah Sarai (1587-1597), biserica Sfântul Dumitru Xiloportas (1597-1600). Din 1600 se mută la biserica Sfântul Gheorghe în cartierul Fanar unde a rămas până astăzi.
Sultanul Mahomed, alături de patriarhul Ghenadie, fixează în scris statutul juridic al Bisericii Ortodoxe în Imperiul Otoman. Istoricul Sphrantzes relatează astfel: „I-a dat patriarhului ecumenic porunci scrise – cu puterea semnăturii împărătești dedesubt, ca nimeni să nu îl supere sau să i se opună, ca el să fie independent, scutit de impozit și netulburat de niciun potrivnic. El și patriarhii următori lui să fie scutiși de biruri și dări în veac, și de asemenea, toți arhiereii supuși lui”.(15) Așadar, sultanul emite un berat(16) în care făgăduia lui Ghenadie scutirea de dări, inviolabilitate personală, siguranța deplină că nu va fi scos din scaun, libertate de mișcare, dreptul de a transmite privilegii urmașilor.(17) Aceleași privilegii erau acordate și mitropoliților de rangul I, precum și dregătorilor bisericești ce alcătuiau Sfântul Sinod. Într-un alt înscris, sultanul îi făgăduise patriarhului Ghenadie menținerea rânduielilor bisericești cu privire la căsătorie și înmormântare, libertatea de mișcare în cele trei zile de sărbătoare ale Paștelui și că bisericile nu vor mai fi transformate în moschei. Instanțe de judecată bisericești primesc împuternicirea de a cerceta toate pricinile dintre ortodocși: căsătoria, divorțul, testamente, tutela minorilor etc. Existau și instanțe laice rânduite tot de patriarh, ce judecau celelalte spețe civile. Instanțele turcești judecau doar cazurile de crimă și cele în care era implicat un musulman. Clerul nu plătea dări.
Cu timpul, făgăduința de a lăsa bisericile creștinilor a fost încălcată. Una câte una vechile biserici au fost transformate în moschei. Până în secului XVIII numai trei locașuri bizantine au rămas creștine: biserica Sfânta Maria a Mongolilor, paraclisul Sfântul Dimitrie Kanavou și paraclisul Sfântul Gheorghe al Chiparoșilor.Ascensiunea otomană continuă înspre Europa, astfel că pe 15 august 1461, sultanul intră în Trapezunt, ultima capitală a grecilor. În octombrie, sultanul Mahomed se înapoia la Constantinopol, având în deplină stăpânire posesiunile bizantine. Lumea liberă grecească ia sfârșit. Barzii populari se jeleau astfel: „Romania s-a stins, Romania este cucerită”.(18) În scurtă vreme, lumea ortodoxă din Balcani a căzut în mâinile turcilor. Serbia și Bosnia au fost zdrobite. Domnitorii Țărilor Române recunosc suzeranitatea turcească. Numai Rusia rămânea o putere ortodoxă de neînvins. „În chipul acesta, singuri printre ortodocși, rușii au tras oarecare folos de pe urma căderii Constantinopolului, iar pentru ortodocșii din lumea veche a Bizanțului, care gemeau în robie, știrea că se mai află un mare stăpânitor ortodox, chiar dacă este departe, le aducea mângâierea și nădejdea ca îi va ocroti și că într-o zi poate va veni să îi răscumpere și le va reda iar libertatea”.(19)
Revenind la statutul juridic al bisericii ortodoxe în Imperiul Otoman, spunem că patriarhul ecumenic a primit calitatea de Etnarh (în turcă Milet-Besi), adică a devenit conducător religios și politic al supușilor creștini. În 1461, sultanul Mahomed al II-lea acordă drepturi similare catolicosului armean și rabinului suprem al iudeilor în cadrul capitulațiilor interne ale Porții. Patriarhul ecumenic este pus pe aceeași treaptă cu vizirii turci. Putea pune taxe clerului și credincioșilor, judeca pe creștini. Episcopii și mitropoliții erau aleși de patriarhi și de sinod, apoi erau propuși sultanului pentru numire.(20)
Patriarhul Constantinopolului nu plătea tribut sultanului, însă, din pricina rivalității dintre clerul constantinopolitanși cel din Trapezunt, s-a impus un peșcheș. Astfel, Simion de Trapezunt cumpără scaunul patriarhal oferind sultanului Mahomed II o mie de ducați de aur în 1466. Biserica Ortodoxă a rămas liberă în oficierea cultului și în stabilirea dogmelor. De asemenea, patriarhul de la Constantinopol va trimite Sfântul Mir celorlalte biserici creștine, schimbând astfel vechea tradiție ca fiecare biserică ortodoxă să îl pregătească în parte. Importanța acordată patriarhului de către sultan se va observa și în păstrarea modului alegerii și ceremoniei învestirii patriarhului în domnia sa lungă. Sultanul Mahomed al IV-lea (1648-1687) întrerupe această ceremonie, întrucât îl ucide pe patriarhul Partenie al III-lea. De la această dată, instalarea patriarhului s-a făcut numai în prezența marelui vizir.

Mărturisirea de credință a patriarhului Ghenadie
Din momentul stabilirii reședinței patriarhale la biserica Pammakaristos, sultanul Mahomed îl vizitează pe patriarh aici, cerându-i o prezentare succintă a învățăturii ortodoxe. În acest sens, patriarhul Ghenadie redactează lucrarea Mărturisire sau expunere a credinței creștine, cu subtitlul Despre calea mântuirii oamenilor, împărțită în doisprezece capitole. Această scriere poate fi socotită „cea dintâi scriere simbolică a Bisericii Ortodoxe, după simbolul niceo – constantinopolitan(21). Știind că patriarhul Ghenadie, încă din vremea în care era laic și slujea la curtea imperială, a redactat o Cuvântare despre completarea simbolului de credință susținută de către Visarion al Niceii, era cel mai îndreptățit pentru alcătuirea unui mic manual teologic. După moartea episcopului Marcu al Efesului, el a rămas apărătorul ortodoxiei. L-a impresionat pe Mahomed al II-lea prin puterea argumentelor sale atunci când i s-a cerut să explice credința creștină(22). Primul patriarhat al lui Ghenadie a început la 6 ianuarie 1454 și a durat până în primăvara anului 1456, când demisionează de bună voie și se retrage în Muntele Athos. Al doilea patriarhat durează numai un an (1462-1463), al treilea patriarhat începe la 15 august 1464 și durează până în iulie 1465. „În noua situație politică, patriarhul ecumenic reuși să se substituie oarecum Imperiului Bizantin dispărut și, folosindu-se de Imperiul turc, izbuti să își refacă autoritatea sa în tot orientul creștin, adânc zdruncinat în timpul lungilor certuri și obositoarelor încercări de unire cu latinii. Și cu cât cucerirea turcească strângea sub stăpânirea ei tot mai multe țări ortodoxe, în aceeași măsură creștea și se lărgea sfera de autoritate a patriarhului ecumenic, încât bisericile ortodoxe care până atunci se bucuraseră de o semi-independență sau independență totală, cu timpul intrară din nou în sfera de conducere centrală a patriarhului ecumenic de la Constantinopol.”(23) Istoricul Martin Crusius, în opera Turco-Graecia, după informațiile primite de el de la prietenii și corespondenții săi din Constantinopol redă întâlnirea sultanului cu patriarhul Ghenadie astfel: „Într-o zi, sultanul Mahomed, trecând călare în vecinătatea patriarhiei, își arunca ochii când încoace, când încolo. Informându-se de fiecare lucru, când a zărit intrarea locașului Preafericitei Fecioare, a întrebat ce este aceasta. Când i s-a răspuns că este mănăstirea în care locuiește patriarhul (ecumenic), s-a îndreptat acolo și, coborând de pe cal, a intrat în biserică. Îndată ce patriarhul a aflat acest fapt, a coborât din locuința sa și, arătându-i respectul cuvenit, l-a salutat. Apoi, așezându-se sultanul pe un tron, în paraclisul frumos împodobit, care servește pentru păstrarea obiectelor sfinte, a rugat multe pe patriarh cu privire la religia creștină, prin cuvinte tălmăcite, jurându-i pe puterea lui că îi îngăduie să îi spună și să facă cunoscute toate, în chip liber, fără teama vreunui pericol. Patriarhul, după ce a primit asigurare, a expus cu îndrăzneală în fața majestății sale multe capitole care cuprind și arată credința (creștină). El i-a explicat Taina Sfintei Treimi, tratând-o cum se cuvine. Iar despre Cuvântul lui Dumnezeu (Iisus Hristos), Care este Unul din Treime, i-a spus că este Unicul și adevăratul Dumnezeu. Acesta, Fiul, a luat trup din Preacurata Sfânta Fecioară pentru noi și pentru mântuirea noastră. Apoi a murit și a înviat. Tot El este Cel ce va veni să judece viii și morții.”(24)
Sultanul, deși era adept convins al islamului, nutrea o apreciere deosebită față de bizantinism, cu tot ce ține de cultură și religiozitate. Se arată foarte interesat de expunerea patriarhului Ghenadie, astfel că îl încredințează de și mai multă apreciere: „Sultanul a ascultat această expunere a patriarhului nu numai cu respect, ci, din acel timp, mai mult l-a iubit și l-a socotit demn de cinstire. S-a lepădat chiar și de răutatea pe care o purta împotriva grecilor și de atunci a rămas în suflet cu simpatie față de el, precum s-a dovedit prin mai multe semne. Se bucura, chiar, după cum s-a exprimat către mulți cu care s-a întreținut, că grecii și-au ales un patriarh distins și înțelept, gata în a da răspunsuri.”(25) Sultanul l-a vizitat de mai multe ori pe patriarh, cerându-i în cele din urmă o scriere despre credința creștină. Patriarhul Ghenadie a alcătuit o scriere cu caracter apologetic intitulată în grecește: Peri tis monisodouprostinsoteria ton anthropon, adică Despre singura cale pentru mântuirea oamenilor. Sultanul a găsit această lucrare prea lungă și complexă, cerând o altă lucrare mai scurtă și clară. Ea a fost tradusă în limba turcă, deși nu s-a găsit niciun manuscris cu ea în această limbă până acum. Primul articol al mărturisirii de credință este: „Credem că există un Dumnezeu, creatorul tuturor câte sunt din neființă. Dumnezeu nu este trup, nici nu are trup, ci trăiește spiritual, este în lume și mai presus de lume”.(26) Persoanele Sfintei Treimi sunt numite prin termenii Nous, Sophiași Agape. Nous este Dumnezeu-Tatăl, Sophia este Cuvântul lui Dumnezeu și Agape este Duhul Său. După ce Dumnezeu a creat lumea, o îngrijește și o conduce prin voința bună. Hristos a suferit după firea Sa omenească, apoi S-a înălțat la ceruri, de unde va să vină iară pentru judecata lumii. În articolul 11 arată că sufletele oamenilor sunt nemuritoare. Trupurile celor drepți vor învianemuritoare, nepătimitoare, luminoase, ușoare, neavând trebuință de mâncare, îmbrăcăminte sau altă plăcere lumească. Articolul 12 este împărțit, în unele manuscrise, în șapte:

1. „Profețiile iudeilor, ca și oracolele elenilor și cele prezise de astronomii perșilor, relativ la persoana lui Iisus s-au împlinit.
2. Armonia dintre toate cărțile Vechiului și Noului Testament, ele fiind inspirate de același învățător, harul lui Dumnezeu.
3. Noua credință creștină a fost îmbrățișată de aproape toți oamenii de pretutindeni și nu numai de cei simpli, ci și de cei învățați și înțelepți.
4. Credința creștină nu cuprinde nimic imposibil sau material, ci toate sunt spirituale. Ea este calea care conduce sufletele oamenilor spre iubirea lui Dumnezeu și viața cea viitoare. Expresia ne amintește de cuvintele Mântuitorului: Eu sunt calea, adevărul și viața (In. 14, 6).
5. Cei care au viețuit în curățenie morală, au primit de la Dumnezeu haruri mari și puterea facerii de minuni în numele lui Iisus.
6. Atacurile necredincioșilor împotriva acestei credințe pot fi combătute și respinse.
7. Toate persecuțiile împăraților și cârmuitorilor lor care au luptat împotriva creștinismului timp de 318 ani nu le-au putut distruge, ci dimpotrivă, a biruit credința creștină pe care, venind Domnul, o va găsi.”(27)
   Ceilalți patriarhi ai Răsăritului (Alexandria, Antiohia și Ierusalim) ce vor intra sub stăpânirea politică otomană, vor avea mai puține privilegii. Patriarhul de la Constantinopol va fi căpetenia politică peste toți creștinii. Hotărârile sultanului Mahomed II, numite berat, constituie chartaBisericii Ortodoxe în Imperiul Otoman până în 1923. Patriarhul Ghenadie își încheie slujirea în 1465, descriind situația creștinilor astfel: „Iar distrugerea neamului, din cauza moștenirii relelor trecutului o plâng și chiar și din mormânt o voi plânge. Vai, ce voi plânge mai întâi? Robia cea după trup a grecilor sau pierzania din suflete și din cele ce par că se mai păstrează? Pierderea totală a celor respectate de noi sau necinstirea celor ce au mai rămas încă? Jignirile barbarilor împotriva credinței sau fărădelegile care au pus stăpânire pe sufletele necredincioșilor?”(28)

Concluzii
Privind viața creștinilor ortodocși, notăm că în schimbul toleranței acordate se impuneau multe restricții. Creștinii nu aveau voie să facă misiune, nu puteau combate învățătura musulmană, nu aveau voie să înființeze comunități noi, să zidească biserici noi; puteau repara bisericile doar cu acordul autorităților otomane, crucile de pe biserici au fost date jos, se interzicea tragerea clopotelor, de la această lege fiind excluse bisericile din insulele grecești, precum și cele din muntele Athos. Pe lângă acestea, se adaugă și transformarea multor biserici din orașele mari în moschei. Statutul creștinilor în Imperiul Otoman era umilitor. Erau numiți ghiauri (necredincioși), nu puteau să intre în administrație, în funcții publice, decât dacă se lepădau de credința creștină. Și patriarhii ecumenici au fost supuși la multe umilințe. Patriarhul Rafael (1474-1475) sârb de origine, impus de Mara, soția sultanului Murad II, pentru că nu a putut plăti haraciul, a fost purtat pe străzile Constantinopolului cu un lanț de gât, fiind obligat să cerșească. Un bir extrem de dur a fost darea sângelui, răpirea forțată a copiilor creștini, pentru a forma o armată nouă. Se mai cereau creștinilor dijme din produsele lor.(29)
Cucerirea Constantinopolului la 29 mai 1453 și transformarea măreței catedrale Sfânta Sofia în moschee a adus implicații religioase traumatice. Pentru creștinii din Europa răsăriteană și din Orientul Mijlociu a fost ziua „în care s-a sfârșit lumea”.(30) De acum înainte soarta creștinilor din Orient va fi pecetluită. În momentul cuceririi Constantinopolului, Imperiul Otoman includea aproximativ optzeci de procente din Peninsula Balcanică, iar din 1500 controla toată regiunea Mării Negre. În secolul XVI cuceririle otomane au continuat spre Europa vestică. În 1526 este ocupată Ungaria, distrugându-se o mare putere europeană.(31) Avansul turcesc a fost limitat de victoria creștinilor la porțile Vienei, în 1683. Sultanii și-au luat în serios titlul de calif, îndeplinind cu seriozitate rolul de conducător al islamului. Se exercita o presiune enormă asupra creștinilor pentru convertirea la islam. Tributul copiilor numit devshirmeh (sau tribut de sânge) făcea parte din programul distrugerii creștinismului. În 1480 turcii ocupă orașul italian Otranto, omorând ca la douăsprezece mii de creștini, ucigându-i pe ierarhi cu fierăstrăul. Un nou episod de atrocități va fi la cucerirea Ciprului, în 1570. În perioada ce acoperă secolele XV-XIX turcii au stăpânit o numeroasă populație creștină europeană, aplicând aceleași forme de discriminare. Creștinii europeni erau numiți rayah – raia, adică turmă/cireadă, un cântec musulman bosniac ilustrând situația dramatică a acestora: „Rayah sunt ca iarba / Cosește cât poți, primăvara răsar din nou”.(32) Căderea definitivă a Bizanțului a fost un eveniment zguduitor pentru lumea creștină. „În epoca lui de aur, creștinismul constantinopolitan a fost capabil să privească până departe în afara lui, să creeze cultură și să domine întreaga lume.”(33) În același timp, Bizanțul a apărat popoarele aflate sub autoritatea sa de invaziile barbare, instaurând o epocă lungă de pace și prosperitate. Sub otomani, Ortodoxia avea să sufere foarte mult. Deși sultanul Mahomed al II-lea asigură un statut cât de cât agreabil pentru creștini, ceilalți sultani nu vor mai fi la fel de îngăduitori. Se știe că sultanul Mahomed i-a pedepsit pe creștini pentru că au opus rezistență armatelor sale, însă, în cazul când aceștia s-au predat, au fost lăsați în pace, cu bisericile neatinse, într-o libertate cultică aproape ca înainte. Patriarhul de la Constantinopol a devenit Etnarh, adică conducător religios și politic al creștinilor. Lucrurile s-au așezat într-o oarecare măsură, însă lucrurile nu au durat prea mult. Începea astfel o lungă perioadă de atrocități la adresa creștinilor, cu consecințe dramatice.
Prezența ortodoxiei asigură religiei „statutul de cea mai vizibilă moștenire a Bizanțului.”(34) Atât înainte, cât și după cucerirea Constantinopolului, țările ortodoxe au continuat să respecte autoritatea patriarhului de Constantinopol, iar în Biserică, până în zilele noastre se păstrează neatinsă moștenirea spirituală bizantină, cu toate că a primit influențe din partea culturilor popoarelor ortodoxe.

Bibliografie

Izvoare:

1. GEORGIOS SPHRANTZES, Memorii 1401-1477,în anexă: Pseudo-Phrantzes: Macarie Melissenos, Cronica 1258-1481, ediția Vasile Grecu, București, 1967.
2. GHENADIE SCHOLARIOS, Mărturisirea de credință, în Pr. Prof. Ioan Rămureanu, „Mărturisirea de credință a patriarhului ecumenic Ghenadie II Scholarios”, în Ortodoxia, anul XXXVI, nr. 4/1984.
3. LAONICUS CHALCOCONDYLAS, Expuneri istorice, ediția Vasile Grecu, Editura Academiei, București, 1958.
4. MIHAIL DUCAS, Istoria turco-bizantină (1341-1462), ediție critică de Vasile Grecu, Editura Academiei, București, 1958.

Cărți și articole de referință

5. GUBOGLU, Mihail, Paleografia și diplomatica turco-osmană. Studiu și album, Editura Academiei, București, 1958.
6. HARRIS, Jonathan, Bizanț, o lume pierdută, ediția a II-a, revizuită, traducere din limba engleză de Mihai Moroiu, Editura Baroque Books & Arts, București, 2016.
7. IDEM, Constantinopol: capitala Bizanțului, traducere din limba engleză de Mihai Moroiu, Editura Baroque Books & Arts, București, 2020.
8. JENKINS, Philip, Istoria pierdută a creștinismului, traducere din limba engleză de Mihai Moroiu, Editura Baroque Books & Arts, București, 2018.
9. McGUCKIN, John Anthony, Biserica Ortodoxă de Răsărit, traducere din limba engleză de Mihai Moroiu, Editura Baroque Books & Arts, București, 2020.
10. POPESCU, Profesor Teodor M., „Cinci sute de ani de la căderea Constantinopolului”, în Ortodoxia, anul V, nr. 3/1953.
11. RĂMUREANU, Pr. Prof. Ioan, „Mărturisirea de credință a patriarhului ecumenic Ghenadie II Scholarios”, în Ortodoxia, anul XXXVI, nr. 4/1984.
12. RĂMUREANU, Pr. Prof. Ioan, ȘESAN, Pr. Prof. Milan, BODOGAE, Pr. Prof. Teodor, Istoria bisericească universală – pentru Institutele teologice, vol. II: 1054-1982, Editura IBMBOR, București, 1993.
13. RUNCIMAN, Steven, Căderea Constantinopolului 1453, traducere din limba engleză, note, prefață și îngrijire științifică de Prof. Alexandru Elian, Editura Nemira, București, 2011.
14. TOMA, Diacon Dr. Ștefan, „Contribuția patriarhului Ghenadie Scholarios al Constantinopolului (c. 1405-1472/1473) la dezvoltarea Tradiţiei liturgice a Bisericii de răsărit” în: Studia doctoraliaandreiana, anul V, nr. 2/2016, Editura Andreiana, Sibiu.

(1) Pr. Prof. Ioan Rămureanu, Pr. Prof. Milan Șesan, Pr. Prof. Teodor Bodogae, Istoria bisericească universală – pentru Institutele teologice, vol. II: 1054-1982, Editura IBMBOR, București, 1993, p. 129.
(2) Ibidem, p. 127.
(3) Steven Runciman, Căderea Constantinopolului 1453, traducere din limba engleză, note, prefață și îngrijire științifică de Prof. Alexandru Elian, Editura Nemira, București, 2011, p. 207.
(4) Ibidem, p. 212.
(5) Ibidem, p. 214.
(6) Jonathan Harris, Bizanț, o lume pierdută, ediția a II-a, revizuită, traducere din limba engleză de Mihai Moroiu, Editura Baroque Books & Arts, București, 2016, p. 356.
(7) Steven Runciman, op. cit., p. 214.
(8) Ibidem, p. 215.
(9) Ibidem, p. 215-216.
(10) Pr. Prof. Ioan Rămureanu, Pr. Prof. Milan Șesan, Pr. Prof. Teodor Bodogae, Istoria bisericească universală – pentru Institutele teologice, p. 134.
(11) Steven Runciman, op. cit., p. 215.
(12) Georgios Sphrantzes, Memorii 1401-11477, în anexă: Pseudo-Phrantzes: Macarie Melissenos, Cronica 1258-1481, cartea III, ediția Vasile Grecu, București, 1967, p. 499.
(13) Steven Runciman, op. cit., p. 216.
(14) Jonathan Harris, Constantinopol: capitala Bizanțului, traducere din limba engleză de Mihai Moroiu, Editura Baroque Books & Arts, București, 2020, p. 358.
(15) Pr. Prof. Ioan Rămureanu, Pr. Prof. Milan Șesan, Pr. Prof. Teodor Bodogae, Istoria bisericească universală – pentru Institutele teologice, p. 134.
(16) Mihail Guboglu, Paleografia și diplomatica turco-osmană. Studiu și album, Editura Academiei, București, 1958, p. 71.
(17) Steven Runciman, op. cit., p. 216.
(18) Steven Runciman, op. cit., p. 241.
(19) Ibidem, p. 244.
(20) Pr. Prof. Ioan Rămureanu, Pr. Prof. Milan Șesan, Pr. Prof. Teodor Bodogae, Istoria bisericească universală – pentru Institutele teologice, p. 135
(21) Pr. Prof. Ioan Rămureanu, „Mărturisirea de credință a patriarhului ecumenic Ghenadie II Scholarios”, în Ortodoxia, anul XXXVI, nr. 4/1984, p. 463.
(22) Diacon Dr. Ștefan Toma, „Contribuția patriarhului Ghenadie Scholarios al Constantinopolului (c. 1405-1472/1473) la dezvoltarea Tradiţiei liturgice a Bisericii de răsărit” în: Studia doctoralia andreiana, anul V, nr. 2/2016, EdituraAndreiana, Sibiu, p.71.
(23) Pr. Prof. Ioan Rămureanu, „Mărturisirea de credință a patriarhului ecumenic Ghenadie II Scholarios”, p. 468.
(24) Ibidem, p. 477.
(25) Ibidem, p. 477.
(26) Ibidem, p. 478.
(27) Ibidem, p. 495.
(28) Pr. Prof. Ioan Rămureanu, Pr. Prof. Milan Șesan, Pr. Prof. Teodor Bodogae, Istoria bisericească universală – pentru Institutele teologice, p. 137.
(29) Profesor Teodor M. Popescu, „Cinci sute de ani de la căderea Constantinopolului”, în Ortodoxia, anul V, nr. 3/1953, p. 411.
(30) Philip Jenkins, Istoria pierdută a creștinismului, traducere din limba engleză de Mihai Moroiu, Editura Baroque Books & Arts, București, 2018, p. 204.
(31) Ibidem, p. 211.
(32) Ibidem, p. 213.
(33) John Anthony McGuckin, Biserica Ortodoxă de Răsărit, traducere din limba engleză de Mihai Moroiu, Editura Baroque Books & Arts, București, 2020, p. 228.
(34) Jonathan Harris, Bizanț, o lume pierdută, p. 372.

Pentru o presă independentă, fără cenzură, sprijiniți-ne cu o donație. Vă mulțumim!

MAGAZIN CRITIC – Nihil Sine Deo