Purtătorii Revelației divine: Prorocii, Apostolii, Sfinții Părinți

Pr. Mănescu Cătălin Vasile

Revelația lui Dumnezeu este încredințată acelor oameni care au ajuns la desăvârșirea duhovnicească. Aceștia se numesc „purtători ai Revelației”. Așa cum ne spune Mântuitorul – „Fericiți cei curați cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu” (Matei5,8) – Dumnezeu se arată Sfinților în istorie. În terminologia patristică, Sfinții care se fac părtași slavei lui Dumnezeu se numesc Îndumnezeiți. Cuvântul „îndumnezeire” –theosis – provine din cuvântul „Dumnezeu” – Theos. Îndumnezeirea este darul lui Dumnezeu pentru om. Slava lui Dumnezeu este înțeleasă diferit de oameni. Îndumnezeiții văd slava ca lumină și măreție, pe când păcătoșii o văd ca foc veșnic și întuneric. Îndumnezeiții sunt „observatori empirici” ai slavei lui Dumnezeu. Aceștia descriu mai departe trăirea lor pentru ca și alții să le urmeze calea să ajungă la desăvârșire. Cu toate acestea, întrucât experiența slavei este tainică (mistică), Părinții se folosesc de înțelesuri cu caracter simbolic. Îndumnezeiții sunt văzători de Dumnezeu, și cunoscându-l pe Dumnezeu, sunt adevărații teologi în biserică. Îndumnezeitul se deosebește de filosoful speculativ întrucât are o experiență duhovnicească. Experiența slavei nu înseamnă extaz platonic; își păstrează toate puterile sufletești, dar experiența lui este mai presus de înțelegere.
Sfântul Grigorie Teologul spune: „Teologi sunt cei înaintați în vederea lui Dumnezeu”. Aceasta înseamnă că teolog este cel luminat sau îndumnezeit. Cel ce cunoaște anumite lucruri despre îndumnezeire va înțelege că are aceleași experiențe pe care le-au avut toți ceilalți. După întrupare, în experiența îndumnezeirii, centrul experienței devine firea omenească a lui Hristos. Atât în Vechiul, cât și în Noul Testament, întâlnim îndumnezeiți cu diferența că, în VechiulTestament, Logosul nu luase încă trup. Prin urmare, îndumnezeiții care participă la energia necreată, luminătoare și îndumnezeitoare a lui Dumnezeu, sunt adevărații teologi, temelia vieții bisericești. Când vorbim de îndumnezeiți, ne referim la Proroci, Apostoli și Părinții bisericii. În Teologia ortodoxă, pentru a vorbi despre Dumnezeu, recurgem la experiența Sfinților. Prorocii, Apostolii și Sfinții Bisericii sunt pentru noi autoritatea cu privire la Dumnezeu. Noi prin acești oameni avem credință în Dumnezeu. Desigur, pentru a ajunge la vederea lui Dumnezeu, Sfinții trec mai întâi prin experiența curățirii și a iluminării. Împărtășirea de harul lui Dumnezeu este rod al vieții isihaste, de aceea toți Prorocii, Apostolii și Sfinții au fost isihaști. Isihasmul nu reprezintă un fenomen exclusiv al secolelor XVII-XIV, căci Prorocii Vechiului Testament aparțin isihasmului, întreaga perioadă apostolică este isihasm și această tradiție continuă prin toți Părinții Bisericii. Îndumnezeiții cunosc distincția între esență și energie în Dumnezeu prin participarea lor și împărtășirea de energia lui Dumnezeu.
Prorociisunt acei Sfinți care vestesc mai înainte cele viitoare și cei care învață tainele împărăției lui Dumnezeu. Prorocii aveau experiență duhovnicească, întrucât îndumnezeirea este „vedere a lui Dumnezeu”. Citim în Vechiul Testament că mulți Proroci răspund chemării lui Dumnezeu astfel: „Vorbește Doamne, robul Tău ascultă” sau „Așa grăiește Domnul”. Începutul experienței duhovnicești este lucrarea rugăciunii neîncetate. Psalmul 50, potrivit tradiției patristice, se referă la rugăciunea minții, ceea ce înseamnă că Prorocul David avea rugăciunea minții, asemenea și ceilalți Proroci.
Prorocii, înVechiul Testament, au ajuns la proslăvire, care, în limbaj patristic este același lucru cu îndumnezeirea. Experiența îndumnezeirii este o stare temporară, pentru că mureau și apoi ajungeau tot în iad. Ei au fost scoși de acolo de Hristos, când s-a pogorât în iad. Avem icoana Învierii lui Hristos care arată învățătura Părinților pe această temă. Prorocii, pentru că „l-au văzut” pe Dumnezeu, reprezintă autoritatea în popor. Credincioșii le recunosc autoritatea pentru a fi și ei călăuziți către vederea lui Dumnezeu. Prorocul este o autoritate, întrucât poporul crede, are încredere în experiența celor îndumnezeiți. Poporul recunoaște autoritatea Prorocilor, a celor ce se află pe treapta luminării. Proroci nu există doar în Vechiul Testament, ci și în NoulTestament. Însușirea de „proroc” analizată mai sus este atribuită tuturor Părinților Bisericii. Sfântul Ioan Botezătorul este ultimul Proroc al Vechiului Testament care s-a îndumnezeit. El constituie veriga de legătură între Vechiul și Noul Testament. În Epistola I Corinteni citim astfel: „Și pe unii i-a pus Dumnezeu în Biserică întâi apostoli, al doilea proroci, al treilea învățători…” (12, 28). Prorocii Bisericii primelor veacuri sunt episcopii îndumnezeiți din Noul Testament. Spre deosebire de Proroci și episcopi, Apostolii nu aveau eparhiile lor, ci aveau jurisdicție asupra tuturor eparhiilor.
Diferența dintre Prorocii Vechiului și Noului Testament este Întruparea: Prorocii VechiuluiTestament vedeau Cuvântul neîntrupat, în timp ce Prorocii Noului Testament Îl vedeau pe Cuvântul întrupat. Harisma prorociei este o stare duhovnicească aparte. Sfântul Apostol Pavel o leagă de tâlcuire și învățătură: „Râvniți cele duhovnicești, iar mai vârtos ca să prorociți (…) Cel ce grăiește în limbi pe sine singur se zidește, iar cel ce prorocește Biserica zidește. Și voiesc ca voi toți să grăiți în limbi, iar mai vârtos să prorociți.” (I Corinteni, 14, 1-5). Aici Sfântul Pavel înțelege prorocia ca tâlcuire și grăirea în limbi ca rugăciune a minții. Harisma prorocească este una ermeneutică, tâlcuirea Sfintei Scripturi nu are legătură cu analizele raționale, ci este o harismă. Apostolul Pavel ne mai spune că vine vremea când prorociile se vor sfârși. Aceasta înseamnă că se sfârșește lucrarea prorociei, deci a tâlcuirii Scripturii. Cu alte cuvinte, rostul Sfintei Scripturi este să îl călăuzească pe om la vederea lui Dumnezeu, la îndumnezeire. În mod firesc, când cineva îl vede pe Hristos în slavă, se sfârșesc prorociile, pentru că are în fața lui realitatea însăși a prorociilor. Din acest punct de vedere, Sfânta Scriptură se sfârșește, în sensul că este depășită. În cealaltă viață în care experiența lui Dumnezeu va fi permanentă, nu va mai exista Sfânta Scriptura: „Dacă dobândim experiența permanentă a îndumnezeirii în cealaltă viață, nu mai avem nevoie nici de Sfânta Scriptură, nici de rugăciunea minții, nici de cunoștințe teologice, nici de dogme.”
Apostolii:Hristos Și-a ales doisprezece ucenici, la începutul propovăduirii Sale, care au trăit lângă El tot timpul, au fost învățați de Hristos, au fost trimiși la propovăduire, de aceea au și fost numiți „Apostoli” – Cei trimiși – ei continuând lucrarea Mântuitorului după Cincizecime. Stând alături de Hristos trei ani, Apostolii I-au auzit învățăturile, au văzut minunile făcute, dintre ei unii s-au făcut părtași Duhului Sfânt (în afara lui Iuda Iscarioteanul), prin Duhul Sfânt devenind mădulare ale trupului celui Înviat al lui Hristos. Prin întrupare, Fiul lui Dumnezeu devine „noul Moise” care călăuzește popoarele prin pustiul lumii către Împărăția cerurilor. Dacă în Vechiul Testament, Dumnezeu-Cuvântul comunica prin Proroci, acum, El comunică prin firea omenească; Apostolii adunați în jurul firii omenești a Cuvântului dau mărturie mai departe despre Hristos, conducând lumea spre mântuire. Și Apostolii au fost ridicați la îndumnezeire. Între Schimbarea la Față a Domnului și Cincizecime este o diferență fundamentală: în cadrul ambelor, apostolii au ajuns la vederea și contemplarea Luminii, dar la Schimbarea la Față Lumina Se revărsa din Trupul lui Hristos care era în afara Ucenicilor, pe când la Cincizecime ucenicii au devenit mădulare ale Trupului celui Înviat al lui Hristos. Devenind mădulare, Trupul lui Hristos lucra dinlăuntrul lor. Ei au primit Lumina aceasta și străluceau ca lumină în lume. Apostolii nu erau niște filozofi ai lumii, ci teologi în deplinul înțeles al cuvântului. Prin experiența Cincizecimii, ei au devenit insuflați de Dumnezeu. Această insuflare nu are un caracter trecător; insuflarea înseamnă părtășia la slava lui Dumnezeu. De aici rezultă că tradiția și succesiunea apostolică înseamnă părtășie la darurile Duhului Sfânt. Cel ce trăiește în perspectiva îndumnezeirii trăiește Tradiția primită prin Revelație. Tradiția îndumnezeirii la care ajungem noi prin cercetarea izvoarelor teologice ce provin de la cei îndumnezeiți, dar mai ales prin urmarea acestora spre calea îndumnezeirii. Din acest punct de vedere, înțelegem succesiunea apostolică astfel: Episcopii sunt urmașii Sfinților Apostoli nu doar printr-o serie de hirotonii, ci pentru că sunt părtași aceleiași vieți apostolice și L-au văzut pe Hristos întru slavă. Succesiunea apostolică înseamnă harul de a săvârși Tainele, dar și slujirea de Părinte duhovnicesc și de tămăduitor. Părinții din vechime vorbeau de „tradiție apostolică” în locul expresiei „succesiune apostolică”, deoarece „tradiția” înseamnă predania vindecării duhovnicești; acesta era scopul. Biserica, fiind un „spital duhovnicesc”, îi are pe clerici ca doctori spirituali, iar toți cei aflați în starea de luminare sunt infirmieri ai spitalului duhovnicesc. Astăzi, mănăstirea este „spital” duhovnicesc, deoarece secularizarea Bisericii a lovit puternic în sensul de bază al teologiei. Teologia nu înseamnă ceva abstract, ci apropierea de Dumnezeu până la unirea în îndumnezeire, iar Biserica îl conduce pe om spre desăvârșire, tămăduindu-i patimile. Monahismul este viață apostolică, deoarece monahii au toate de obște și trăiesc după modul de viață al Apostolilor. Monahismul nu este o instituție nouă ce s-a adăugat mai târziu vieții Bisericii, ci este continuarea vieții apostolice. Singurul element nou ce s-a adăugat monahismului este celibatul – fecioria.
Părinții: Urmașii Sfinților Apostoli s-au numit Părinți, anume Părinți Apostolici, iar urmașii Părinților Apostolici sunt cunoscuți sub numele de Părinți ai Bisericii. Părinții reprezintă puntea ce unește epoca apostolică cu fiecare epocă a Bisericii, de aceea Biserica este apostolică, pentru că este patristică. Părinții nu sunt doar învățați ai lumii, ci primitori ai Duhului Sfânt, ajungând la cunoașterea existențială a lui Dumnezeu. Părinții Bisericii sunt urmașii Sfinților Apostoli, având aceeași experiență ca Apostolii. Prin „experiență” ne referim la darul de a călăuzi și renaște fii duhovnicești pentru înaintarea către îndumnezeire; aceasta este în esență păstorirea ortodoxă. Părinții sunt teologi ai Bisericii, ca unii ce au ajuns la luminare și îndumnezeire, Pentru că Părinții Bisericii au ajuns la trăirea Tainei Cincizecimii, și scrierile lor sunt insuflate de Dumnezeu. Temelia teologiei patristice este legată de esența vieții bisericești, ce înseamnă curățirea, luminarea și îndumnezeirea. Teolog în Biserică se arată cel care are rugăciunea minții; teolog ortodox este cel care se roagă, învrednicindu-se de experiență dumnezeiască. Tradiția ortodoxă nu a separat pe monahi de creștinii din lume, întrucât țelul tuturor este același: îndumnezeirea. În Biserica primară, toți creștinii erau isihaști. Tradiția ascetică este esența Sfintei Scripturi. Cunoscându-L pe Dumnezeu, Părinții au început să tămăduiască și boala duhovnicească a oamenilor; teologia patristică este medicină duhovnicească. Părinții Bisericii sunt interesați de om așa cum este el în această clipă, pentru că omul are nevoie de tămăduire. Părintele duhovnicesc, fiind luminat, știe să-l lumineze și pe altul, precum lucrătorul care folosind foalele aprinde focul unde mai vede o scânteie în cărbuni. Așa era Biserica în vechime, un sobor de Părinți duhovnicești care știau ce tezaur este în ei. Astăzi însă Biserica este un spital plin de doctori care nu mai vindecă nimic, de aceea scăparea noastră este întoarcerea la Părinții Bisericii. Paternitatea duhovnicească se exercită în paralel și în legătură cu preoția, deoarece omul înaintează duhovnicește atât prin nevoință, cât și prin viață liturgică. Pentru ca cineva să devină Părinte duhovnicesc, trebuie să fie renăscut duhovnicește, să aibă harul lui Dumnezeu înlăuntrul său. În Biserică, învățătorul și Părintele duhovnicesc prin excelență este episcopul.
Pentru a înțelege teologia ortodoxă, trebuie să ne întoarcem la scrierile Părinților, să vedem temeliile duhovniciei cu toate nevoințele eroice pe care le-au săvârșit. Părinții nu sunt gânditori speculativi. De asemenea, distincția între Părinții care se nevoiesc în mănăstiri (Părinți niptici și isihaști) și Părinții care slujesc în lume (numiți „Părinți sociali”) nu este corectă. Toți Părinții Bisericii sunt teologi și isihaști. Ba mai mult, în Biserica primară toți creștinii erau isihaști. Părinții s-au tămăduit pe ei înșiși; teologia patristică este medicină duhovnicească. Reprezentările medicale întâlnite întăresc acest fapt. Unul din troparele Bisericii îl numește pe Hristos: „Doctorul sufletelor și al trupurilor noastre”. După cădere omul s-a îmbolnăvit duhovnicește, având nevoie de tămăduire. Părinții Bisericii sunt interesați de om așa cum este el în această clipă. Lucrarea Părintelui duhovnicesc este de a lumina pe celălalt, tocmai pentru că este luminat și știe să îl lumineze pe celălalt. Paternitatea duhovnicească se exercită în paralel și în legătură cu preoția, deoarece omul înaintează duhovnicește prin nevoință și viață liturgică. Hirotonia este un act al Bisericii, prin care Biserica adeverea că un creștin anume este bun de preot pentru că ajunsese la o anume treaptă duhovnicească.
Întrucât Părinții au ajuns la îndumnezeire și scrierile lor sunt de Dumnezeu insuflate. Insuflarea dumnezeiască nu este în literă, ci Sfinții vorbesc din experiență despre chestiunile dogmatice, căci ajunseseră la îndumnezeire. Tradiția ortodoxă nu acceptă insuflarea dumnezeiască în literă. Prima treaptă a insuflării dumnezeiești este starea luminării, iar ultima treaptă este îndumnezeirea. Așadar, ne putem întreba cum vede ortodoxia insuflarea: a) scriitorul biblic care, trăind în starea de luminare, scrie din prea plinul experienței saub) scriitorul ce dorește să scrie și în acea clipă Duhul Sfânt vine în chip nevăzut și îi dictează ce să scrie? Evident, prima variantă este cea specifică Ortodoxiei. Cazul al doilea este specific învățăturii protestante și nu are legătură cu Tradiția Bisericii.

Bibliografie:
ÎPS Ierotheos Vlachos, Dogmatica empirică a Bisericii Ortodoxe Sobornicești după învățăturile prin viu grai ale părintelui Ioannis Romanidis, volumul I: Dogmă – Morală – Revelație, traducere din limba greacă de Tatiana Petrache, Editura Doxologia, Iași, 2014.