Rolul familiei davidice în afirmarea identității culturale a poporului ales

Pr. Mănescu Cătălin Vasile

Dinastia davidică – prezentare:
„Și S-a deșteptat Domnul ca cel ce doarme, ca un viteaz amețit de vin, și a lovit din spate pe vrăjmașii Săi; ocară veșnică le-a dat lor. Și a lepădat cortul lui Iosif și seminția lui Efraim n-a ales-o. Ci a ales seminția lui Iuda, Muntele Sion, pe care l-a iubit. Și a zidit locașul Său cel sfânt, ca înălțimea cerului; pe pământ l-a întemeiat pe el în veac. Și a ales pe David robul Său și l-a luat pe el de la turmele oilor. De lângă oile ce pasc l-a luat pe el, ca să pască pe Iacov, poporul Său, și pe Israel, moștenirea Sa. Și i-a păscut pe ei întru nerăutatea inimii lui și în priceperea mâinii lui i-a povățuit pe ei.” (Ps. 77,71-78) Dinastia davidică începe cu regele David (1010-970 î.Hr.), uns rege de profetul Samuel pentru a-i lua locul lui Saul, care făcuse fapte rele împotriva Legii lui Dumnezeu. Personalitatea lui David, fiul lui unui păstor, al optulea fiu al lui Iesei din Betleem, îl va situa într-un raport de inferioritate din perspectiva socială, dar va fi mare în planul lui Dumnezeu. David este întemeietorul unui regat puternic, unit, supus Domnului. Moștenirea spirituală a regelui David va dăinui mult timp, chiar și în vremuri în care poporul era exilat departe de Ierusalim. Marc Brettler face o distincție între dinastia davidică și moștenirea spirituală bazată mai ales pe idealul mesianic, atunci când întrebuințează expresia casa lui David. Casa lui David desemnează și familia davidică aflată la conducerea regatului, dar este mai degrabă o expresie simbolică ce desemnează moștenirea culturală, mai ales idealul mesianic.(1) Deși pentru el, istoria propriu-zisă a dinastiei davidice este contestabilă în general prin lipsa de dovezi arheologice extra-biblice, considerațiile lui cu privire la casa lui David ca moștenire spirituală și ideal mesianic sunt demne de luat în seamă și întrebuințat pentru demersul nostru.
Prima carte a Regilor reprezintă „veriga istorică între vremea Judecătorilor și cel dintâi rege al lui Israel.”(2) Samuel este ultimul judecător al lui Israel, totodată împlinește o funcție profetică de care se leagă premisele regalității. 1Regi acoperă o perioadă de aproape un secol de istorie (cca 1105-1010 î.Hr.). Ungerea lui Saul ca rege omenesc apare în urma unei solicitări omenești, întrucât poporul cerea un rege, iar odată cu înfrângerea amaleciților sub comanda lui Saul, poporul vede în Saul un conducător bun (1Regi 11,12-15). Așa îi zice și Dumnezeu lui Samuel: „Mâine pe vremea asta voi trimite la tine pe un om din ținutul lui Veniamin și tu îl vei unge cârmuitor al poporului Meu Israel; acela va izbăvi pe poporul Meu din mâna Filistenilor, căci am căutat spre poporul Meu, deoarece strigătul lui a ajuns până la Mine.” (1 Regi 9,16).
Dumnezeu îi vestește lui David prin prorocul Natan că dinastia sa va fi una veșnică: „Casa ta va fi neclintită, regatul tău va rămâne veșnic înaintea ta și tronul tău va sta în veci.” (2Regi 7,16) Din această profeție înțelegem sensul simbolic al dinastiei davidice, înțeleasă ca moștenire culturală și ca ideal mesianic. David este rege și profet. Opoziția profetului Natan nu apare decât într-un anumit moment definitoriu, anume mustrarea pentru păcatul cu femeia lui Urie. În relația dintre David și Natan observăm o armonie specifică, ce nu va mai fi întâlnită în această manieră la regii următori. Imaginea profetului se va consacra ca un luptător pentru apărarea monoteismului lezat de regi prin idolatria și păcatul lor. Profetul va fi instanța morală, iar regele instanța politică, diferența dintre ei fiind complexă. David însă îndeplinește și idealul profetic. Natan se prezintă ca profet, dar nu putem distinge acea separație clară între rege și profet din timpul lui Saul și din timpul despărțirii regatului.
Istoria domniei casei lui David se continuă în cărțile 3 și 4 Regi. Cartea 3 Regi relatează despre urmașul lui David, Solomon, despre domnia sa, despre reformele sale, despre construirea templului, iar apoi continuă cu dezbinarea regatului, activitatea profetului Ilie și domnia lui Iosafat și a lui Ohozia. 4Regi începe cu boala lui Ohozia și profeția lui Ilie, continuând cu istoria paralelă a regatelor, sfârșitul regatului lui Israel, domnia și reforma religioasă a lui Iezechia, domnia regilor Manase și Amon, domnia lui Iosia și reforma sa religioasă, ultimii regi (Ioahaz, Ioiachim, Iehonia și Sedechia), sfârșitul regatului Iuda, începutul exilului babilonian și reintrarea lui Iehonia în grații în exil.
Cartea 3Regi consemnează istoria monarhiei israelite de la moartea lui David (970 î.Hr.), până la moartea regelui Ahab al Regatului de Nord (cca 853 î.Hr.) Pe fondul slăbiciunii și bătrâneții lui Adonia, urmașul legitim al lui David la tron, Solomon este proclamat rege și recunoscut de popor ca succesorul legitim la tronul din Ierusalim. Preocuparea centrală a lui Solomon este încheierea unei alianțe cu Egiptul, prin căsătoria cu fiica faraonului. Solomon este un rege care apelează mai întâi la puterea lui Dumnezeu, bizuindu-se pe ajutorul divin mai degrabă decât pe puterea omenească. De aceea, el îi cere lui Dumnezeu înțelepciune (3 Regi 3,9), pentru a povățui poporul ce i-a fost încredințat. Dumnezeu, pentru smerenia lui Solomon, îi făgăduiește bogăție, slavă și zile îndelungate, dacă „vei umbla pe drumul Meu, ca să păzești legile Mele și poruncile Mele, cum a umblat tatăl tău David” (3 Regi 3,14).
Solomon devine cunoscut și dincolo de hotarele țării, pentru fastul curții regale, cât mai ales pentru înțelepciunea sa. Devine celebru prin cele 3000 de proverbe și 1005 cântări alcătuite de el, dovedindu-se erudit și în științele naturii. Pregătirile pentru zidirea templului în Ierusalim îl preocupă pe rege de la începutul domniei sale. Obține de la Hiram, regele Tirului, lemn de cedru și chiparos, precum și meșteri pricepuți în construirea templului. După șapte ani, templul este construit, precum și edificiile palatului regal. În fața întregului popor, slava lui Dumnezeu se sălășluiește în templu, iar Solomon rostește o rugăciune cu profund conținut teologic, aducând jertfe lui Dumnezeu (3Regi, 6-8).(3) Dumnezeu îl avertizează pe Solomon că „Dacă tu te vei purta înaintea feței Mele cum s-a purtat tatăl tău David, cu inimă curată și cu dreptate, împlinind tot ce Eu ți-am poruncit, și vei păzi rânduielile și legile Mele, atunci voi întări tronul regatului tău peste Israel în veci, precum i-am grăit lui David…” (3 Regi 9,4-5). Numeroasele soții și concubine însă îl duc pe Solomon la căderea religioasă, abătându-i inima spre slujirea altor dumnezei și spre practicarea cultului pe înălțimi. Încă de când Solomon era în viață, Ieroboam, un demnitar de la curtea sa, a devenit adversar al lui. Pentru că a cauzat o revoltă împotriva regelui, Ieroboam a fost nevoit să se refugieze. După moartea lui Solomon, Roboam primește recunoașterea ca rege din partea semințiilor. Aflat la Sichem, unde au venit toți israeliții pentru a-l face rege, Roboam a primit pe Ieroboam și toată adunarea care i-au cerut să ușureze jugul greu pe care Solomon l-a pus pe umerii poporului, prin taxele foarte mari. Deși Roboam este sfătuit de sfetnicii bătrâni ai lui Solomon să ușureze poporul de impozite, el nu ascultă pe sfetnicii bătrâni, ci pe unii mai tineri care îl îndeamnă să le spună: „Dacă tatăl meu v-a împovărat cu jug greu, eu și mai greu voi face jugul vostru; tatăl meu v-a pedepsit cu bice, iar eu vă voi pedepsi cu scorpioni.” (3Regi 12,11 și 14) Atitudinea lui Roboam a dus la dezbinarea regatului. Cu casa lui David a rămas doar seminția lui Iuda și o parte din Veniamin. Ieroboam a zidit Sichemul, pe muntele lui Efraim și s-a așezat cu locuința acolo. Ieroboam a sesizat însă că legătura poporului cu Ierusalimul, pentru împlinirea ritualului cultic, va duce la o pierdere a autorității sale, de aceea a făcut doi viței de aur, pe unul așezându-l în Betel, pe altul în Dan, întemeind și o reformă religioasă (3 Regi 12), ceea ce i-a atras pedeapsa Domnului.
Urmașul lui Roboam, Abia, a urmat păcatelor tatălui său, de aceea nu a plăcut lui Dumnezeu. Dumnezeu însă, pentru dragostea către David, l-a înălțat pe Asa, fiul său, ca rege, domnind timp de 41 de ani. Asa a restabilit cultul monoteist, înlăturând idolii și desfrânarea. Asa a cerut ajutorul Siriei în conflictul cu regatul Israel, oferind tezaurul templului ca răsplată. Familia lui Ieroboam și Ieroboam însuși sunt uciși în urma unei conspirații. La domnie în Israel se ridică Baeșa, urmat de Ela, însă și aceștia sunt uciși. În urma complotului lui Zimri, în anul al douăzeci și șaptelea al domniei lui Asa, rege în Israel devine Zimri care domnește numai șapte zile la Tirța. Zimri este înlăturat de un alt general, Omri. Acesta construiește o nouă capitală a regatului Israel, în Samaria. Fiul său, regele Ahab, se căsătorește cu Izabela, fiica regelui Tirului și introduce cultul lui Baal în regat (3Regi, 15-16). Dumnezeu îl trimite pe profetul Ilie la Ahab, anunțându-i seceta cumplită în țară. Ahab piere într-un război împotriva sirienilor, pe care l-a pornit după ce a ascultat profețiile spuse de profeții lui de la curte, ignorându-l pe profetul Miheia, fiul lui Imla (3 Regi 22).(4).
Urmașul regelui Asa din Iuda a fost Iosafat. El a început să domnească în anul al patrulea al lui Ahab. El a fost un rege credincios, continuând reformele religioase ale tatălui său. Urmașul lui Iosafat a fost Ioram (3 Regi 22,50), care nu a umblat în căile lui David, ci a urmat regilor lui Israel, fiind căsătorit cu fiica lui Ahab. În timpul domniei lui a avut loc revolta edomiților ce a dus la eliberarea Edomului și a Libnei. Urmaș la tron a fost Ohozia. Domnia sa a fost scurtă (1 an), întrucât a urmat căilor lui Ahab, făcând rele înaintea lui Dumnezeu. Iehu devine rege în Israel. Înlătură toți slujitorii lui Baal. După domnia lui Ieroboam II, în care regatul Israel își lărgește granițele, regii din Israel se schimbă tot mai frecvent, prin uzurpare și crimă. Amenințarea asiriană devine tot mai prezentă. Menahem, regele, plătește tribut asirienilor iar în timpul lui Pecah, regele asirian Tiglat-Falasar cucerește teritorii ale regatului Israel și deportează o parte din populație în Asiria (4 Regi 14-15). Regele din Iuda, Ahaz, ceruse sprijinul lui Tiglat-Falasar împotriva coaliției siro-israelite, devenind vasal asirienilor. Ultimul rege al Israelului, Osea, refuză tributul, ducând la un asediu de trei ani asupra Samariei. Samaria este cucerită de Sargon, locuitorii sunt deportați, sunt aduși coloniști.
În continuare este prezentată istoria regatului Iuda. În regatul Iuda, după moartea lui Ohozia, mama sa, Atalia, a stârpit pe toți urmașii regelui. Ioaș a fost scăpat de Ioșeba, mătușa sa. Atalia a domnit în Iuda 6 ani, după ce a fost înlăturată de popor. Iehoiada reînnoiește legământul între rege, popor și Dumnezeu: „ca acesta să fie poporul Domnului” (4 Regi 11,17), au fost stricate capiștile lui Baal (4 Regi 11,18)
Ioaș (4 Regi 12,2) a făcut fapte bune înaintea lui Dumnezeu, dar nu a desființat înălțimile. Pentru că Ioaș a cumpărat alianța cu Siria prin darurile templului, Ioaș a fost ucis în urma unei răzmerițe (4 Regi 12,20-21) Urmașul lui Ioaș este Amasia, fiul său (4 Regi 12,21) Amasia a urmat purtării tatălui său, însă a purtat un război cu israeliții, în urma căruia a pierdut. A murit tot în urma unei răzvrătiri. După cucerirea Samariei, în Regatul Iuda se remarcă pozitiv Iezechia, prin combaterea idolatriei și revigorarea credinței, dar și prin cuceriri de teritorii, lărgirea Ierusalimului și construirea unui nou canal de aducțiune a apei. Ierusalimul rezistă asediului regelui Sanherib (4Regi 18-20). Regele Manase se remarcă prin cruzimea sa față de popor, prin practicarea cultului asirian al astrelor, prin construirea unor altare zeităților păgâne Baal și Așera (4Regi 21). Iosia întreprinde o reformă cultică de revigorare și purificare a religiei. Reforma urmează prescripțiile cărții Legii. Sunt dărâmate altarele pe înălțimi, sunt scoase din templu și distruse toate obiectele care țin de cultul zeităților străine. Altarul lui Ieroboam din Betel este profanat, ghicitorii sunt nimiciți (4Regi 22-23). Regele Ioiachim refuză plata tributului către Babilon, ceea ce duce la o represiune din partea lui Nabucodonosor. În timpul lui Iehonia (Ioiachim), Nabucodonosor cucerește regatul și o parte din populație, cu precădere aristocrați, meșteșugari și oșteni sunt deportați în Babilon, alături de rege. În locul lui Ioiachim este numit rege Sedechia. Nabucodonosor asediază și cucerește în cele din urmă ierusalimul. Templul și casele sunt arse, cea mai mare parte a populației fiind deportată în Babilon. Cartea 4 Regi se încheie cu informarea reintrării în grații a regelui Iehonia (Ioiachim), captiv în Babilon, ce este primit la masa regelui babilonian. Importanța acestor precizări înțelese pe fundalul scrierii în timpul exilului a cărții, ne face să susținem intenția autorului de a arăta că dinastia davidică pământească căreia Dumnezeu i-a făgăduit veșnicia încă există și rămâne fidelă Dumnezeului adevărat. De altfel, Ioiachim va continua o perioadă să reprezinte dinastia davidică, urmat apoi de Salatiel și Zorobabel, al cărui nume este legat de reconstruirea Templului. Semnificația dinastiei davidice pentru poporul ales este relevantă: de casa lui David este legată prosperitatea și dăinuirea lui Israel, dar nu atât de dinastia propriu-zisă, ci de urmarea purtării lui David și de moștenirea sa spirituală.
2 Paralipomena 36, 21-23 – În primul său an de domnie, Cirus, regele perșilor, a permis întoarcerea evreilor din exil și rezidirea templului din Ierusalim. Tot Cirus a dispus restituirea vaselor luate de Nabucodonosor din templu și beneficierea de donații. Primul contingent întors a fost sub conducerea lui Șeșbațar (Ezdra 1-2); ei au repopulat Ierusalimul, au ridicat un altar, s-a reluat sacrificiul zilnic, s-a ținut sărbătoarea corturilor. A început totodată strângerea de bani și materiale pentru rezidirea templului.
Din inițiativa preotului Iosua și a lui Zorobabel, au început lucrările de construcție a celui de-al doilea templu. După ce poporul samaritean a fost refuzat pentru ajutorarea la zidirea templului, acesta a căutat să împiedice refacerea templului. Odată cu venirea pe tronul persan a regelui Darius, profeții Agheu și Zaharia au îndemnat poporul să reînceapă lucrările la templu. După opt ani de la punerea temeliei, cel de-al doilea templu a fost sfințit și cultul organizat după prescripțiile legii mozaice (Ezdra 4-6).
Partea a doua a cărții Ezdra prezintă întoarcerea cărturarului Ezdra în Ierusalim împreună cu un alt contingent de exilați. În 539 î.Hr., Cyrus al II-lea cel Mare al Persiei cucerește Babilonul și îi eliberează pe evrei din exil; 539 î.Hr. – 530 î.Hr., Templul din Ierusalim este reconstruit.(5) În 332 î.Hr., Alexandru cel Mare cucerește Iudeea împreună cu restul Imperiului Persan. Între 305 î.Hr. – 198 î.Hr., Iudeea este stăpânită de către Egiptul Ptolemaic. 198 î.Hr. – 141 î.Hr., seleucizii preiau conducerea în Iudeea de la Egipt. 170 î.Hr., începe revolta Macabeilor. 141 î.Hr., Macabeii întemeiază Regatul Hasmonean în Iudeea și Israel. 63 î.Hr., după cucerirea Siriei, Pompei și alți romani se implică tot mai mult în politica statului Hasmonean. 37 î.Hr., Regatul Hasmonean este distrus de către romani, care pun peste iudei pe Irodieni.
Reforme administrative politico-religioase
Istoria politică a poporului ales ar putea părea, cum nota mitropolitul Bartolomeu Anania, „o jucărie în cumpăna dintre marile puteri.”(6) Situat între două imperii rivale, hărțuit constant de vecini turbulenți, Israelul a trecut printr-o istorie zbuciumată, iar supraviețuirea sa ar fi pentru orice istoric sau politolog o minune a istoriei. Literatura profetică a Vechiului Testament ne oferă însă o imagine răsturnată: „înflorirea sau decadența Egiptului, apariția și dispariția imperiului asiro-babilonian, apariția și dispariția imperiului medo-persan, intrarea în arenă a Romei sunt fenomene istorice uriașe care se petrec pe seama micuțului stat evreu (…).”(7)
Importanța regelui David și a domniei sale pentru istoria și cultura poporului ales este decisivă. În legătură cu David, putem vorbi de o influență culturală și politic-culturală. Prin cultură se înțelege un sistem de valori și simboluri precum și produsul lor creativ într-o societate dată. Influența culturală a domniei regelui David se remarcă prin organizarea cultului și centralitatea acestuia, cât și prin creația sa poetică.(8) Cultura politică definește sfera polemicilor politice și ideologice care apropie trecutul spre atingerea unui sfârșit ideologic, „îmblânzindu-l într-un trecut mito-alegoric sau utilizabil”(9). Influența domniei davidice în plan politic-cultural vizează atât construcția unității naționale și religioase, ferirea de idolatrie și instituirea dreptății, precum și valoarea pe care o primește Israel, statutul său ca popor participant la masa deciziilor istoriei. Regatul lui David va deveni un ideal al afirmării poporului ales, spre care istoria va privi cu jind, neferindu-l nici de posibile idealizări sau orientări strict omenești sau pământești, în vreme ce domnia regelui David se remarcă mai mult prin moștenire spirituală.
David nu este numai rege peste Israel, ci și profet. „Profetul este conștiința lucidă și responsabilă a poporului său în momentele de criză religioasă și morală.”(10) David este mijlocitor între Dumnezeu și poporul Său, fiind conștiința responsabilă a poporului în momente de criză politică și morală. Lui David Dumnezeu îi făgăduiește o împărăția veșnică (2Regi 7, 12-16): „Casa ta va fi neclintită, regatul tău va rămâne veșnic înaintea ta și tronul tău va sta în veci.” Cu David Dumnezeu încheie un legământ veșnic (2 Regi 23, 5); David este trecător, casa sa și împărăția sa vor dăinui în veci, întrucât printr-un urmaș vestit veșnicia lor va fi garantată.(11) Cu David, Dumnezeu înfăptuiește un act de dreptate. Tema alegerii celui mic, în legătură cu regele David, apare cu precădere în Psalmul (necanonic) 151. Abel și Set au fost preferați în detrimentul lui Cain (Fac. 5), Isaac în locul lui Ismael, Iacov în locul lui Esau, Iosif, care a cunoscut mărirea Egiptului, era unul dintre fiii mai mici ai lui Iacov, Efraim în locul lui Manase (Fac. 48), Ghedeon (Jud. 6, 15) „Alegerea lui David ca rege face parte, mai degrabă, dintr-o paradigmă fundamentală a istoriei mântuirii neamului omenesc: Dumnezeu îl preferă și îl alege, de obicei, pe fiul mai mic sau pe cel mai mic. (…) Deși Biblia a fost scrisă într-o perioadă în care legea primului născut avea un rol covârșitor, el fiind moștenitorul principal al averii familiei și al binecuvântărilor tatălui cu tot ce decurge din ele, totuși pare că, prin alegerile Sale, Dumnezeu nu ține seama de legea sau cutuma omenească, ci face alegeri după propriile Sale criterii, pentru că El nu alege cum alege omul (cf. Is 60, 22, Lc 15, Rm 9-11).(12)
Templul din Ierusalim – factor de unitate națională în cadrul poporului ales
Urmașul regelui David la tron a fost fiul său, Solomon. Regele Solomon, a domnit peste cele 12 seminții în vremea în care triburile aveau cea mai largă arie. Ca reforme administrative, Solomon îi execută pe Adonia și pe generalul Ioab, îl lipsește de arhierie pe Abiatar și îl înalță la această demnitate pe Sadoc, descendent al lui Aaron. Îi cere lui Dumnezeu înțelepciune, pentru a putea guverna cu dreptate poporul. Pentru cererea lui, Dumnezeu îi făgăduiește: „îți voi da și ceea ce tu n-ai cerut: bogăție și slavă, așa încât nici unul dintre regi nu va fi asemenea ție, în toate zilele tale. Și dacă vei umbla pe drumul Meu, ca să păzești legile Mele și poruncile Mele, cum a umblat tatăl tău, David, îți voi înmulți și zilele tale.” (3Regi 3, 13-14)
Se căsătorește cu fiica Faraonului, pentru a întări relațiile diplomatice cu Egiptul. Acestea sunt cu scopul de a obține răgaz și ajutor pentru zidirea templului. Pe lângă construirea templului și a edificiilor regale, Solomon construiește orașe cu grânare și fortifică cetăți, alcătuiește o flotă comercială care străbătea apele Mării Mediterane din Arabia până în Spania, introduce impozite pe venit pentru negustori, consolidează relațiile economice cu vecinii, întărește armata.(13)
Deși nu David a construit templul, el a început să strângă materiale pentru construcție. În 1Par 29, 6-8 se relatează că poporul l-a ajutat pe rege oferind numeroși talanți, punându-i la dispoziție și brațul de muncă. Prin aceste acte, poporul își manifesta recunoștința atât față de Dumnezeu, cât și față de rege(14). Așa cum reiese din 3 Regi 8, 18, Dumnezeu binecuvântează intenția regelui David, deși nu o aprobă. Astfel, Domnul laudă intenția regelui de a-și propune un țel așa măreț pentru poporul său și de a aduce o jertfă așa de mare, însă îi arată că planurile omului nu sunt ca planurile Sale.
Aproape 400 de ani, Templul din Ierusalim a vegheat peste vitregiile istoriei și peste nelegiuirile poporului ales. Deposedat frecvent de aurul și tezaurul său pentru a se plăti alianțe cu popoarele vecine, sacralitatea Templului a fost desconsiderată. Cu toate acestea, importanța templului pentru popor este de netăgăduit. Rolul său va fi religios, dar și social, ca factor de unitate, ca mediu de educație, ca „focar” de cultură poetică biblică. De-a lungul timpului, Templul și familia davidică vor fi interconectate. Templul este jertfa pe care dinastia davidică o închină lui Dumnezeu, jertfă prin care legământul lui Yahve cu poporul ales este întărit, iar idealul Templului va constitui un fapt decisiv în afirmarea identității culturale a poporului ales.

Bibliografie selectivă

• Biblia cu ilustrații, versiune diortosită după Septuaginta, redactată și adnotată de Bartolomeu Valeriu Anania, vol, IV, Editura Litera, București, 2011, p. 1200.
• Brettler Z.Marc, „The Hebrew Bible and the Early history of Israel”, The Cambridge guide to Jewish history, religion and culture, Edited by Judith R. Baskin, Kenneth Seeskin, Cambridge University Press, 2010.
• BURCUȘ Teodor, „Rugăciunea lui Solomon la sfințirea Templului și caracterul ei universalist”, în: Studii Teologice, nr. 3-4/1967.
• Chirila Pr. Prof. Univ. Ioan, Introducere în Vechiul Testament, Ed. Basilica, București, 2018,
• Marsha B. Hosford., Kings of Israel, Kings of Judah, Smashwords, 2017
• IATAN Cristinel, „Psalmul 151 – Psalmul rătăcit. Singurul psalm davidic autobiografic. Exegeză și teologie”, în: Studii Teologice, nr. 4/2015.
• JACOB Edmond, Vechiul Testament, traducere de Cristian Preda, Editura Humanitas, București, 1993.
• Prelipcean Pr. Prof. Vladimir, Studiul Vechiului Testament, Ed. Doxologia, Iași, 2014.
• Yaacov Shavit, „Archeology, Political Culture and Culture in Israel”, The Archeology of Israel. Constructing the Past, Interpreting the Present, ed. by N-As. Silberman, David Small, Sheffield Academic Press, 1997.

(1) Marc Z. Brettler, „The Hebrew Bible and the Early history of Israel”, The Cambridge guide to Jewish history, religion and culture, Edited by Judith R. Baskin, Kenneth Seeskin, Cambridge University Press, 2010, p. 21.
(2) Pr. Prof. univ. dr. Ioan Chirilă (coord.), Introducere în Vechiul Testament, Ed. Basilica, București, 2018, p. 302.
(3) Pr. Prof. Univ. Dr. Ioan Chirilă, op. cit., p. 344.
(4) Edmond Jacob, Vechiul Testament, traducere de Cristian Preda, Editura Humanitas, București, 1993, p. 136.
(5) Pr. Prof. Dr. Ioan Chirilă, op. cit., pp. 392-393.
(6) Biblia cu ilustrații, versiune diortosită după Septuaginta, redactată și adnotată de Bartolomeu Valeriu Anania, vol, IV, Editura Litera, București, 2011, p. 1200.
(7) Ibidem.
(8) Yaacov Shavit, „Archeology, Political Culture and Culture in Israel”, The Archeology of Israel. Constructing the Past, Interpreting the Present, ed. by N-As. Silberman, David Small, Sheffield Academic Press, 1997, p. 51.
(9) Ibidem, pp. 51-52.
(10) Biblia cu ilustrații, IV, p. 1202.
(11) Pr. Prof. Vladimir Prelipcean, (coord.), Studiul Vechiului Testament, p. 166.
(12) Cristinel Iatan, „Psalmul 151 – Psalmul rătăcit. Singurul psalm davidic autobiografic. Exegeză și teologie”, în: Studii Teologice, nr. 4/2015, pp. 143-144.
(13) Marsha B. Hosford., Kings of Israel, Kings of Judah, Smashwords, 2017, pp. 35-36.
(14) Teodor Burcuș, „Rugăciunea lui Solomon la sfințirea Templului și caracterul ei universalist”, în: Studii Teologice, nr. 3-4/1967, p. 174.

MAGAZIN CRITIC – Nihil Sine Deo / Știri ALESE cu GRIJĂ de suflet