Arhitectura lirică a iubirii în ,,NEUITATELE IUBIRI’’

NEUITATELE IUBIRI de MIRCEA DORIN ISTRATE
,,Ce e pentru inima noastră o lume fără iubire? E ca o lanternă fără lumină” –
(Johann Wolfgang von Goethe)

În universul poeziei românești contemporane, puțini autori au reușit să păstreze cu aceeași noblețe și vigoare estetico-afectivă flacăra unei poezii de factură clasică, dar totodată profund umană, vie, emoționantă, cu rezonanțe ample în sufletul cititorului. Mircea Dorin Istrate, o adevărată somitate în peisajul literar românesc, revine în atenția cititorilor cu un nou volum antologic NEUITATELE IUBIRI, care adună în paginile sale o selecție lirică de o remarcabilă coerență tematică, muzicalitate și delicatețe stilistică.
Publicat în anul 2025 la editura Tipomur din Târgu Mureș volumul antologic NEUITATELE IUBIRI vine să ne amintească de eleganța și puterea iubirii adevărate, dincolo de timp și spațiu. Acest volum nu este doar o culegere de poezii de dragoste, ci și un itinerariu afectiv, o cronică a iubirilor ce nu au fost îngropate în uitare, ci păstrate cu sfințenie în sanctuarul memoriei lirice.
Mircea Dorin Istrate este o personalitate marcantă a literaturii române contemporane, fiind recunoscut pentru lirica sa tradiționalistă, ancorată în valorile și trăirile autentice ale spațiului românesc, publicând zeci de cărți personale de autor, participând la nenumărate antologii și publicând în zeci de reviste, opera sa a fost cunoscută și apreciată de cele mai înalte foruri literare fiind recompensat cu numeroase diplome, premii, medalii și distincții literare.
Într-o epocă în care efemerul pare să fi contaminat inclusiv fibrele cele mai intime ale vieții afective, volumul NEUITATELE IUBIRI al poetului Mircea Dorin Istrate se impune ca un gest de recuperare lirică a unui spațiu uitat, acela al iubirii trăite cu plenitudine, în taina sufletului și în răbdarea amintirii. Poezia acestui volum este o poezie a memoriei afective, a nostalgiei tandre și a conștiinței că timpul, oricât de necruțător ar fi, nu poate șterge urmele unei iubiri trăite cu adevărat. De la primele versuri și până la ultimele, cititorul este invitat să pătrundă într-un tărâm al trăirii plenare, unde iubirea nu este doar sentiment, ci destin, har, suferință și izbăvire deopotrivă. ‘’ Aşa mereu rămână în inimile noastre/Îmbietoarea vrajă din vremi ce încă-s vii,/Cu ea urca-vom tainic cărările spre astre/Să veşnicim în raiul, eternelor iubiri.’’( Măr văratic, Mircea Dorin Istrate)
Titlul, NEUITATELE IUBIRI are o rezonanță de ecou etern ce funcționează ca o cheie ce deschide bolta întregii construcții poetice. Ne aflăm în fața unui altar al trăirilor esențiale, al momentelor care au fost poate aparent banale în ordinea lumii, dar cu valoare de eternitate în arhitectura interioară a eului liric, trimițând atât la fidelitatea sufletului care nu renunță la ceea ce a iubit cu adevărat, cât și la ideea de memorial poetic, în care iubirile se transfigurează în versuri și astfel își asigură nemurirea. Iubirile din acest volum nu sunt doar experiențe trecute, ci entități vii, care supraviețuiesc în memorie, în vers și în conștiință, purtându-și cu demnitate condiția de „neuitate”. Poetul devine astfel arhivarul sensibil al timpului afectiv, al clipelor care, deși au trecut, își păstrează puritatea și intensitatea prin actul artistic. ‘’Să vii iubită-n umbra nopţii,/Să ne iubim pe-ndestulat,/Afară-ţi lasă-n faţa porţii/ Ruşinea ludului păcat.’’ (În umbra nopții, Mircea Dorin Istrate)
Volumul NEUITATELE IUBIRI al poetului Mircea Dorin Istrate reprezintă o incursiune profundă în universul iubirii, al trecerii timpului și al amintirilor, teme fundamentale ce definesc condiția umană. Poezia sa, un tezaur de rimă și armonie, reflectă o sensibilitate aparte față de temele iubirii și ale timpului, explorând complexitatea sentimentelor umane și efemeritatea existenței. ‘’Când nopţi sub bolte înstelate/Ardeam în focuri de divin,/Şi-n jurăminte preacurate/Croiam speranţe şi destin’’(A fost cândva, odată, Mircea Dorin Istrate)
Un aspect definitoriu al acestei antologii îl constituie muzicalitatea absolut fascinantă și desăvârșită a poeziilor. Acest fapt tot mai rar întâlnit, este cu atât mai mult apreciat cu cât trăim într-o epocă în care poezia liberă domină. Distinsul poet Mircea Dorin Istrate alege, cu suverană încredere în meșteșugul poetic și în tradiție, forma clasică a poeziei cu rimă și ritm, redescoperind forța incantatorie a versului meticulos alcătuit, în care fiecare cuvânt pare să fi fost ales cu grijă, nu doar pentru sensul său, ci și pentru vibrația și sunetul pe care îl poartă. Această formă nu este aleasă întâmplător. Rima devine ecoul inimii, ritmul e respirația sentimentului, iar structura prozodică a poeziilor reflectă echilibrul interior al unei iubiri profunde, trăite în armonie. Poetul construiește, poem cu poem, un veritabil templu liric al iubirii, în care fiecare strofă este o coloană, fiecare metaforă e o frescă, fiecare tăcere e o rugă. ‘’Azi, citind scrisoarea din cel timp de miere/Vin spre tine vremuri în văpăi trăite,/Ţi se-ascund în minte, suflet în durere,/Că nimic acuma, nu-i ca mai ’nainte.’’(Uitatele scrisori, Mircea Dorin Istrate)
Distinsul poet Mircea Dorin Istrate abordează tema iubirii cu o sinceritate dezarmantă, evidențiind atât frumusețea, cât și durerea pe care aceasta o poate aduce. Iubirea este prezentată ca o forță vitală, capabilă să ofere sens și profunzime vieții, dar și ca o sursă de melancolie atunci când devine doar o amintire. Această dualitate este esențială în înțelegerea poeziei sale, unde iubirea nu este idealizată, ci prezentată în toată complexitatea ei. ‘’Şoapte nerostite, plânset şi durere,/Nopţile-n păcate, ruguri de iubire,/Toate-au fost odată fagure de miere,/Taină-n gând să-mi steie, sfântă amintire.’’ (Toate-au fost odată,Mircea Dorin Istrate)
Trecerea timpului este o altă temă centrală în creația sa. Poetul meditează asupra efemerității vieții și asupra modului în care timpul modelează experiențele și amintirile noastre. Această reflecție asupra timpului este adesea însoțită de o nostalgie profundă, o dorință de a păstra vii momentele prețioase ale trecutului. În poeziile sale, timpul este un companion nevăzut al iubirii, care ne însoțește discret, dar ireversibil. Timpul nu este, în poezia lui Mircea Dorin Istrate, doar un element contextual, ci o prezență care modelează, adâncește și uneori chiar purifică trăirea amoroasă. Poemele sunt, astfel, expresia unei duble tensiuni: între clipă și durată, între intensitatea momentului și reverberațiile sale în memorie. Din această tensiune se naște poezia, în forma ei pură și meditativă, căci iubirea adevărată, așa cum ne sugerează poetul, nu se măsoară doar în flăcările începutului, ci și în candelele aprinse ale rememorării. ’’Cărarea şerpuită şi toamna cu cocori/S-or tot lungi o vreme, noi, veşnic trecători/Ne-om rândui cu toţii în pururea uitare,/În ţintirim sub cruce, acol’, pe Coasta Mare’’(Cărarea întomnată, Mircea Dorin Istrate)
Amintirile joacă, de asemenea, un rol crucial în poezia sa. Ele sunt prezentate ca punți între trecut și prezent, ca elemente care ne definesc identitatea și ne oferă continuitate. Prin rememorarea experiențelor trecute, poetul reușește să redea intensitatea emoțiilor trăite, subliniind importanța memoriei în păstrarea esenței umane. ‘’Nu pierdeţi clipa, ziua, noaptea, că nu se-ntoarc nicicând ’napoi,/Rămâne doar o amintire, ce veşnic o purtăm cu noi,/Să ne-nfioare clipa vieţii, când ne-amintim de ea ca-n vis,/Şi-n taina gândului ne facă, cuibar de dulce paradis.’’ (Mai rupe-o strună, lăutare, Mircea Dorin Istrate)
Stilul poetic al lui Mircea Dorin Istrate este caracterizat de o limbă bogată și expresivă, îmbinând armonios elemente tradiționale cu o abordare personală și introspectivă. Versurile sale sunt adesea încărcate de imagini sugestive și simboluri care amplifică impactul emoțional al poeziilor. Această combinație de profunzime tematică și măiestrie stilistică conferă poeziei sale o autenticitate și o rezonanță aparte. ‘’Iubiri mereu s-or naşte ca stele călătoare/Şi încă pe atâtea s-or sting-n neştiut,/Rămân pe cerul vieţii puţine lucitoare,/Să ardă cum îmi ars-au, atunci, la început.’’( Cândva, Mircea Dorin Istrate)
Mircea Dorin Istrate nu este un poet al sentimentului facil, ci un cultivator al reflecției asupra iubirii ca mod de ființare în lume. În viziunea sa, iubirea nu este doar un accident al inimii, ci o axă verticală care structurează timpul existenței. Din această perspectivă, fiecare poezie din volum este activată afectiv de tăcerea clipelor de după acel timp. Limbajul său, de o simplitate atent rafinată, amintește de marile modele ale liricii românești, dar refuză patetismul, preferând sobrietatea unei sincerități transfigurate artistic.
În același timp, volumul de față propune o viziune profund umană asupra iubirii: iubirea ca destin, ca dor, ca absență, dar și ca promisiune. Nu lipsesc din versurile lui Mircea Dorin Istrate tristețea, regretul, pierderea, dar ele nu sunt tratate ca forme ale înfrângerii, ci mai degrabă ca etape ale unei maturizări sufletești. Poetul nu plânge iubirile pierdute, ci le omagiază, le reînvie în cuvânt, le dă un sens și le recunoaște rolul formator în construcția sinelui.’’ De-ai să-mi vii iubito, cum veneai odată/ Să-mi stârneşti dorinţe ca să mă-nfiori,/ Mincinoasa lume am lăsa-o baltă/Şi un câmp ne-am face, miruit cu flori.’’(Nu-i păcat, Mircea Dorin Istrate)
Este de remarcat și discreția stilistică a poetului, care evită excesele retorice și preferă subtilitatea metaforei, muzicalitatea lină, aproape șoptită, a versului. Această reținere stilistică sporește forța emoțională a textului, făcându-l să rezoneze cu autenticitate. Iubirea, în acest volum, nu este un spectacol, ci o taină împărtășită, o intimitate oferită cu respect cititorului. ‘’Rămasă-mi eşti icoană mereu de închinat,/Ce-mi reînvii trecutul înfiorând simţirea,/Te-oi ţine-n gândul vieţii ferită de păcat,/Că-n lăcrimă sfinţit-ai de-apururi amintirea.’’(Chip frumos, Mircea Dorin Istrate)
Iubirea, în poezia lui Mircea Dorin Istrate, nu este efemeră. Ea devine, odată trecută prin focul timpului, esență, poveste purificată, adevăr al inimii care nu se dizolvă în uitare. Autorul ne oferă o viziune romantică, dar nu iluzorie, asupra iubirii. Nu întâlnim aici doar idealizări diafane, ci și momente de melancolie, de dor, de tăcere grea, însă toate acestea nu sunt prezentate cu lamentație, ci cu nobila asumare a suferinței care înnobilează. Este vorba despre o iubire trăită deplin, uneori pierdută, alteori regăsită în vers, dar întotdeauna transfigurată în frumos. ‚’Eu te vreau, cum nu vrea nimeni să te aibă pe pământ,/Necinstită, mincinoasă, înnegrită-n al tău gând,/Tare inimă de piatră, rece suflet, fără milă,/Păcătoasă-n toate celea, rea, urâtă, o ruină./Iară eu, îndrăgostitul, să te fac cu-a mea iubire/Frumuseţe de poveste, bunătate, fericire,/Caldă ca o zi de vară, dulce ca o pară coaptă,/Gura, miere de cuvinte îndulcită-n caldă şoaptă.’’( Eu te vreau, Mircea Dorin Istrate)
Lectura acestei cărți oferă o experiență magică și unică ce transcende planul estetic. Este o călătorie interioară, o oglindire în vers a propriei noastre memorii afective. Ne recunoaștem în versurile lui Mircea Dorin Istrate nu doar prin conținutul trăirilor, ci prin autenticitatea cu care ele sunt rostite. Poetul nu își propune să impresioneze, ci să comunice; el nu scrie ca să epateze, ci ca să mărturisească. Fiecare poezie este o confesiune stilizată, o filă de jurnal sufletesc, în care intimitatea este înnobilată prin cuvânt. ‘’Miresmele mă-ncântă-mbătătoare,/Iar vântu-aduce şoapte-n mângâiat,/Tu vii plutind iubito pe cărare /Să mă îmbii cu dulcele-ţi păcat.’’ (S-a înierbat cărarea, Mircea Dorin Istrate)
Mircea Dorin Istrate se înscrie așadar, prin acest volum, în galeria poeților care nu abandonează esența lirismului, aceea de a transforma trăirea în artă, emoția în formă, tăcerea în vers. Este un poet al memoriei și al nobleței inimii, un cronicar al iubirii care a trecut prin timp, dar nu a dispărut, ci s-a sedimentat adânc în suflet, precum aurul în stâncă.‘’Şi-ai să-mi trimiţi în gând o sărutare,/Pe-o aripă de simţ dumnezeiesc,/Eu încă am să-ţi spun, ca la plecare,/Te voi iubi iubito, cât trăiesc.” ( Cărări cu amintiri, Mircea Dorin Istrate)
Volumul NEUITATELE IUBIRI este, în fond, un testament poetic al unei iubiri durabile, o scriere care contrazice ideea că sentimentele sunt perisabile. Această carte vine ca un act de rezistență lirică în această lume care uită ușor, care consumă repede și iubește superficial, fiind în același timp o reală pledoarie pentru adâncime, pentru fidelitate, pentru rememorare. Este un volum care reînvață sufletul să simtă și cuvântul să rostească iubirea în formele ei cele mai pure. ’’ Vieţi la rând de fi-vom doi îndrăgostiţi/Ce se ard în chinul veşnicei iubiri,/Vom fi plini de doruri, patimi, şi dorinţi,/Doi amaní ai sortii, întru nemuriri.’’ (Neuitatele iubiri, Mircea Dorin Istrate)
În paginile acestei antologii nu se simte doar măiestria extraordinara a unui poet consacrat, ci și demnitatea unei vieți trăite poetic. Cititorul nu va găsi doar rime și versuri frumos așezate, ci o lume întreagă, cu parfum de demult, cu amintiri vibrante, cu emoții vii jucăușe și nepieritoare. ‘’Când vei pleca în zorii zilei,/Îţi număr paşii care-i faci,/Tu-ai să mă laşi la mâna milei/Şi cu-a mea soartă să mă-mpaci.’’(În gând îți număr pașii care Mircea Dorin Istrate)
Asemenea unui grădinar care își cultivă cu grijă florile inimii, Mircea Dorin Istrate ne oferă, prin această carte, buchetul cel mai rar, iubirile care nu au murit, ci s-au transformat în poezie. Prin NEUITATELE IUBIRI Mircea Dorin Istrate își afirmă, o dată în plus, vocația incontestabilă de poet al inimii profunde, al sincerității delicate și al memoriei care sfințește, o voce inconfundabilă, o conștiință poetică echilibrată, profund ancorată în valorile tradiției și ale umanismului clasic, dar totodată deschisă către nuanțele subtilității afective specifice sensibilității moderne.
Prin rigoarea versului său, prin eleganța construcției stilistice și prin constanța tematică, Mircea Dorin Istrate a devenit, un reper al poeziei românești cu rimă și ritm în secolul XXI. Într-o epocă în care aceste elemente sunt adesea abandonate în favoarea unei lirici eliptice și eliberate de constrângeri formale, poetul rămâne fidel unei estetici a armoniei, a proporției și a muzicii interioare, amintind de marea poezie clasică, dar infuzând-o cu vibrația trăirii contemporane.’’Încetinească-mi pasul pe cărare/Să-l potrivesc cu-al tău din vremi trecute/Și-așa ne prindă clipa de visare/În desfătarea zilelor pierdute,/Și-a tainelor de nimenea știute’’ (Simt c-a trecut pe-aici… Mircea Dorin Istrate)
Desăvârșit poet al iubirii, al patriei, al sacrului și al memoriei, Mircea Dorin Istrate reușește să articuleze, prin fiecare volum al său, o etică a cuvântului, în care poezia nu este doar expresie, ci și mărturisire, nu doar ornament, ci revelație. Astfel, Mircea Dorin Istrate ocupă astăzi, fără echivoc, un loc de onoare în ierarhia poeților români contemporani, fiind recunoscut nu doar pentru valoarea operei sale, ci și pentru contribuția constantă la păstrarea unui ideal poetic clasic, înalt, uman și durabil. Este un poet care scrie pentru suflet și pentru adevărul cald și universal al iubirii, iar acest adevăr, în poezia sa, rămâne viu, prin cuvânt, prin ritm, prin frumusețea veșnică a simplității rafinate.
Volumul antologic NEUITATELE IUBIRI, este o sinteză diamantină a creației sale sentimental- erotice și vine să confirme nu doar o dimensiune tematică predilectă a autorului, ci și expertiza și maturitatea unei viziuni asupra lumii, asupra trecerii vieții și asupra felului în care poezia poate salva ceea ce viața pierde. Este o antologie a sinelui afectiv, dar și un act de cultura profundă, un model ce exprimă cum poate fi poezia în același timp emoționantă, nobilă, elevată și accesibilă, fără a face niciun compromis estetic. Cartea sa este un itinerar liric prin spațiul invizibil al sentimentelor care ne definesc, o carte care se citește cu rouă de lacrimă în colțul ochiului, cu sufletul deschis și cu inima pregătită să revină, măcar pentru o clipă, în locurile din noi unde iubirea nu a murit, ci a devenit cântec.
Adevărata poezie nu trece, ci rămâne, la fel ca iubirea autentică. NEUITATELE IUBIRI este o astfel de poezie, o dovadă că versul mai poate emoționa, răscoli, vindeca. Și mai ales ne poate învăța că ceea ce iubim cu adevărat nu se pierde niciodată. O dată ce ai invitat iubirea adevărată în inima ta ea va trăi acolo veșnic fără să plătească chirie…“Vino să trăiești în inima mea. N-o să-ți cer chirie” (Samuel Lover)

Felicitări binemeritate autorului!

Mihaela CD

TWUC, LSR, WPAC

MAGAZIN CRITIC – Contează pe ȘTIRI ce contează