Coada noastră cea de toate zilele…

Ne-am obișnuit să așteptăm, să lăsăm un soi de sistem defect să dicteze timpul petrecut în farmacii, în supermarket, în instituții publice (cu tot cu programare), la medic și lista continuă. Dacă nu ar fi de-a dreptul horror, mai că ne-am putea obișnui și nici nu ar mai conta că românilor li se testează răbdarea zilnic sau că li se pun nervii pe bigudiuri la sute de ghișee, case de marcat, cabinete etc.

​În România, coada este mai mult decât o simplă așteptare – s-a transformat într-un ritual cotidian, într-o lecție de răbdare vecină cu o stare de zen ,nelalocul ei și care fierbe, impusă de un sistem public și privat care pare să se hrănească din timpul nostru liber. De la supermarketuri până la instituțiile statului sau cabinetele medicilor, fiecare pas în față înseamnă o clipă pierdută din viața noastră.​

Ar fi fost interesant să precizez că se apropie sărbătorile pascale și că, în supermarketuri, cozile se construiesc tactic la fiecare casă de marcat, dar nu… aceasta nu este o realitate a sărbătorilor, ci una zilnică.  Privind la angajați… aceștia par să aibă un talent special în a discuta (nu neapărat despre eficiența muncii lor) sau în a se întrece cu broasca țestoasă în mișcare. A nu se înțelege că toți sunt aruncați în vreo oală sub presiune, dar nici a nu se nega planul real în care există n case de marcat, dar sunt deschise doar două… Mai departe…în instituțiile publice, lipsa de personal este o constantă: există spitale care se confruntă cu crize de personal ce pun în pericol sănătatea oamenilor… dar asta nu mai e demult o noutate, nu-i așa? Ne-am resemnat și cu bacteriile intraspitalicești, și cu malpraxisul, și cu diagnosticul ambiguu… lipsa de cadre medicale deja e floare la ureche.

Lipsa de personal, incompetența unor angajați, dezinteresul față de oameni și lipsa de respect cu privire la timpul fiecărei persoane se traduc la noi în țară prin cozi interminabile la ghișee, termene de așteptare care se prelungesc mult mai mult decât este cazul și o atmosferă de tensiune. Un alt exemplu… în acest moment pensionarii se confruntă cu întârzieri semnificative în procesarea dosarelor de pensie, iar angajații rămași sunt adesea supraîncărcați cu sarcini suplimentare, ceea ce duce la erori și frustrare pe de-o parte, și la o așteptare interminabilă de cealaltă parte.

În fața acestei realități, suntem nevoiți să ne testăm răbdarea zilnic, uneori cu acuzația că „toată lumea așteaptă” de parcă ne-ar reveni cumva legal obligația unei așteptări. Deja statul la coadă pare o probă olimpică pentru care nu ne-am antrenat niciodată, dar ni se cere performanță. Așteptarea a devenit o normă socială tacită, iar când cineva îndrăznește să iasă din rând, se trezește cu replica-bumerang: „toți așteaptă aici”. Ca și cum am avea, printr-o lege nescrisă, datoria de a ne supune inerției colective. Dar nu e sănătos nici fizic, nici psihic, să te resemnezi în fața așteptării fără sens, după cum nu e corect să-l învinuiești pe cel care încearcă să miște lucrurile, să pună o întrebare sau să ceară un drept. Reacția reflexă de a judeca pe cineva care refuză să accepte o stare de fapt injustă e semnul unei societăți obosite, care a normalizat anormalul. Și poate aici e problema: că am ajuns să ne certăm între noi din cauza cozilor, în loc să cerem explicații celor care le provoacă.

Coada noastră cea de toate zilele devine o metaforă a unui sistem care nu funcționează, un sistem care pare să ignore nevoile reale ale oamenilor. Discuțiile între angajați despre subiecte irelevante, lipsa de respect față de cei care așteaptă și lipsa de personal sunt doar câteva dintre problemele care contribuie la această stare de fapt.​

Este timpul ca sistemul să devină mai eficient, mai respectuos și mai orientat către oameni. Până atunci, coada va rămâne un simbol al unui sistem care nu reușește să țină pasul cu necesitățile cetățenilor săi și nici cu timpul prezent.

De citit și:

PE-REPEDE-ÎNAINTE CU EUSEBIU GOIAN, DESCENDENT AL FAMILIEI DE SCRIITORI EUSEBIU CAMILAR- MAGDA ISANOS