Aurul minții și aurul conștiinței: Olimpicul tăcut și Suveranistul treaz

Trăim într-o epocă a paradoxurilor, de-a lungul și de-a latul gândirii. Într-o țară în care mințile luminate pleacă în tăcere, iar vocile care rămân sunt adesea stigmatizate, România pare prinsă între două modele umane și culturale: olimpicul tăcut – geniu al performanței academice, dar rupt de comunitate – și suveranistul treaz, prezent în spațiul public, adesea incomod, dar ferm în apărarea identității și valorilor naționale.

Unul reprezintă performanța pură din vremea ceaușismului, tăcută și impresionantă. Celălalt – vocația civică, conștiința națională exprimată cu voce tare, uneori prea tare, de stadion. Între aceste două repere fără prea multă consistență culturală se joacă o luptă acerbă, de sistem, pentru viitorul identitar al României. Olimpicul, așa cum îl descrie presa contemporană, este „geniul pur” – autist, interiorizat, „străin de lume” în sensul cel mai profund. El aduce glorie națională prin inteligență matematică și subiecte de bac rezolvate in fața camerei de filmat, dar trăiește deseori departe de discursul despre tradiție, suveranitate. În acest sens, olimpicul devine o floare rară pe un sol neirigat: admirat de „servicii”, dar izolat de iubirea poporului. Iar succesul său urban, deși veritabil, nu provoacă un impuls civic, ci mai degrabă o emoție de moment, urmată de uitare sistemică. El pare un mutant, Creatura lui Frankenstein, fără emoție adevărată.

Celălalt, suveranistul, flancat de adevăratul reper, devine tot mai prezent. De multe ori ridiculizat pentru excesul de retorică sau patos, el nu este însă lipsit de rol istoric: acela de a păstra un discurs identitar viu într-un context dominat de conformism cultural. În acest sens, suveranistul de aur nu pare mai departe de un demagog, cum se grăbesc unii să-l catalogheze, ci un martor al unei memorii colective care altfel s-ar risipi în globalismul amorf. El aduce înapoi cuvinte aparent demodate – neam, glie, credință – , aplaudat cu fervoare de mulțimea care strigă însă numele tizului său.

România are nevoie de ambele figuri: cea paralelă de mintea olimpicului autist, iar cea profundă de inima suveranistului. Olimpicul aduce glorie de moment. Suveranistul aduce continuitate istorică. E nevoie să alegem între tăcere și glas, între geniu și credință, între progres și tradiție. Într-o epocă de polarizare, adevărata ieșire este acțiunea, prezența, nu absența. Olimpicul autist și suveranistul de aur sunt adversari. Sunt simboluri asimetrice ale unei țări care vrea să fie întreagă, să-și asculte și rațiunea, și rădăcinile.

Aurul olimpicului strălucește până când medalia este înrămată pe holul liceului. Însă timpul trece și elogiile de altădată nu mai pot fi contextualizate până azi. Aurul suveranistului strălucește în Agora din prezent, în ziare, în piețe, în discursuri publice. Unul calculează formule abstracte. Celălalt veghează realul. Alegerea unuia sau altuia pare ca o judecată solomonică de către o Mamă-Patrie care plânge necontenit pentru suveranitate în detrimentul suzeranității. Adică, retoric: Europa e în România sau România în Europa?

Autor: Nicolae Florentin Streche