Știință, adevăr, democrație. O relație tensionată?
Four graduates throwing graduation hats in the air.
Într-o lume în care incertitudinea și complexitatea problemelor sociale cresc constant, relația dintre știință, adevăr și democrație se dovedește a fi una profund tensionată. Departe de a fi simple concepte abstracte, acestea se influențează reciproc și generează dileme epistemologice, etice și politice. Tensiunea dintre ele nu derivă doar din diferențele structurale, ci și din natura în care sunt înțelese și instrumentalizate în contextul contemporan.
Știința și adevărul: între ideal și relativism
Pentru Immanuel Kant, știința reprezenta o formă supremă de rațiune pură aplicată, capabilă să producă cunoaștere obiectivă. Adevărul era, în această viziune, un ideal reglator – ceea ce gândirea trebuia să urmărească constant. Totuși, în secolul XX, această concepție a fost subminată de teoriile lui Thomas Kuhn, care, în The Structure of Scientific Revolutions, susținea că știința evoluează prin „revoluții paradigmatice”, nu prin acumulare liniară a adevărurilor. Cu alte cuvinte, ceea ce considerăm „adevăr” științific este condiționat istoric și social.
Această perspectivă a fost continuată de Bruno Latour, care a argumentat în cadrul studiilor de știință și tehnologie (STS) că faptele științifice nu sunt descoperite, ci „construite” în rețele de actori umani și non-umani. Astfel, dacă adevărul este o construcție, cât de solidă mai este baza pe care democrația o folosește pentru a lua decizii raționale?
Democrația și provocarea expertizei
Democrația presupune participare, deliberare și legitimitate populară. Însă, după cum avertiza John Dewey, funcționarea corectă a unei democrații depinde de o cetățenie educată și capabilă să înțeleagă problemele societății. În absența unei culturi științifice larg răspândite, deciziile colective pot fi afectate de ignoranță, prejudecăți sau manipulare.
În acest context, Peter Sloterdijk vorbește despre „cinismul iluminat” al cetățeanului modern – un individ care cunoaște, dar refuză să acționeze rațional. Tensiunea apare atunci când democrația trebuie să decidă asupra unor chestiuni complexe (precum schimbările climatice sau bioetica), iar masele pot respinge verdictul științific în favoarea unor opinii populare, dar nefundamentate.
Mai recent, filozoful german Jürgen Habermas a pledat pentru o democrație deliberativă, unde rațiunea publică să se bazeze pe consensul obținut prin argumente și expertiză. În această viziune, știința joacă un rol central în formarea unei opinii publice informate, dar numai dacă este transparentă și accesibilă discursului democratic.
Post-adevărul și criza epistemică a democrației
În era digitală, așa-numita post-truth era, adevărul devine o noțiune relativizată. Hannah Arendt avertiza încă din secolul trecut, în Truth and Politics, că „faptele sunt fragile” în fața intereselor ideologice și că distorsiunea adevărului este o practică comună în politică. Astăzi, rețelele sociale amplifică acest fenomen, iar algoritmii prioritizează emoția în fața veridicității.
Astfel, se creează un paradox periculos: în democrație, toți au dreptul la opinie, dar când opiniile încep să concureze cu adevărurile științifice, procesul democratic poate fi deturnat. Jean-François Lyotard, în La condition postmoderne, vorbea despre pierderea „marilor narațiuni”, inclusiv a autorității științifice, în favoarea unei multitudini de micro-narațiuni subiective. Această fragmentare a autorității epistemice alimentează suspiciunea și populismul.
Reconstrucția echilibrului: educație, transparență, responsabilitate
Pentru a atenua tensiunea dintre știință, adevăr și democrație, este necesară o reconstrucție a încrederii publice în expertiză. Antonio Gramsci vorbea despre „intelectualii organici” – figuri capabile să traducă cunoașterea specializată în termeni accesibili societății. Acest tip de intermediere este vital astăzi.
Totodată, educația trebuie să promoveze gândirea critică și alfabetizarea științifică, nu doar memorarea unor informații. Fără un public capabil să distingă între fapte și opinii, între expertiză și demagogie, democrația riscă să își piardă busola rațională.
Concluzie
Relația dintre știință, adevăr și democrație este tensionată, dar nu iremediabil. Ea reflectă o luptă continuă între rațiune și voință, între competență și popularitate. Soluția nu constă în subordonarea unui principiu altuia, ci în armonizarea lor prin educație, dialog și transparență. Numai astfel putem asigura o democrație capabilă să funcționeze pe baza adevărului și o știință care să servească binele comun
Autor: Nicolae Florentin Streche
