George Simion sau Naționalismul cu Tricolor smerit
Există în viața politică românească de dată recentă o galerie de personaje care par să fi ieșit dintr-un roman de Panait Istrati scris de un scenarist de telenovele, iar grafica desăvârșită de genialul Gopo. Unul dintre acești eroi atipici, cu părul rebel și vorba tăioasă ca o andrea, este George Simion — activistul devenit deputat, apoi lider, apoi… fenomen aurit.
În campionatul național al alegerilor de anul trecut a pornit cu speranțe, dar nu a fost pe podium, ceea ce confirmă limitele sale publice. După cele cunoscute, atât de infame, s-a reluat șirul poveștii, și iată ca Simion pornește din pole position, cu șanse majore de cupă de Cotroceni, în aplauzele celor treziți în conștiință, respectiv în fluierături asurzitoare ale UE și istericilor fricoși de imaginar rus.
Cu figura sa de student care n-a renunțat niciodată la mândria dintr-o cameră de cămin și cu privirea mereu pregătită să se încrunte la Bruxelles, George Simion pare un personaj de benzi desenate românești: vocea poporului, dar cu difuzorul dat prea tare. Trăiește într-o perpetuă stare de “miting”, unde idealul național e fluturat mai des decât steagul pe stadion, iar dușmanul e, întotdeauna, “sistemul”. Ceea ce este adevărat în mare parte, după cum s-a văzut în aceste luni de box instituțional.
Când vorbește, Simion pare că deține adevărul absolut, îmbuteliat în sticle de apă de izvor și îmbibat cu miros de lavandă dacică. Când acuză, cu degetul său sfânt, pare că stârnește revoluții în mintea celor sătui de “ai lor”, dar prea puțin atenți la “ai noștri”. Vorbește și arată prea minoritar, de aceea are nevoie de alinare prin energii binefăcătoare. Călin Georgescu, acest David în luptă corp la corp cu Goliatul sistemic, este antrenorul și mentorul său, ca o icoană făcătoare de minuni.
Simion este, în același timp, copilul rebel al politicii și nostalgic al unirii cu Basarabia, un fel de Eminescu fără lirism și cu Facebook. Dar, ironic sau nu, Simion nu este aseptic precum nemesisul său mucos, căci are o calitate rară în politica românească: crede, în ciuda unei brutalităti din prima biografie de stadionard. Uneori greșit, alteori zgomotos, dar crede. Nu e construit din carton lucios de PR, nu e recitat din broșuri europene și nu vorbește în PowerPoint. E, cu bune și rele, un produs autentic al unei generații care caută disperat repere. Care vrea Europa pentru bani, dar România pentru familie.
Într-o lume politică moartă de plictis și lipsă de sens, Simion aprinde, cel puțin, scântei. Poate din flacăra aceasta confuză și dezechilibrată, cineva — cândva — va găsi lumina corectă. Și poate, într-o zi, România nu va mai căuta salvatori, ci lideri care înțeleg că patriotismul nu înseamnă să strigi, ci să construiești în tăcere. Până atunci, să-l privim pe George Simion cu zâmbetul ironic al spectatorului avizat și cu speranța că, în haosul colorat al discursului său, se află măcar o sămânță de sinceritate — și poate, de viitor.
Autor: Nicolae Florentin Streche
MAGAZIN CRITIC – ziar online cultural, conservator. Nihil Sine Deo
