Nicușor Dan – un caz de infantilism politic.
Infantilismul politic al lui Nicușor Dan nu se referă la prostia individuală — dimpotrivă, ci la una administrativă. Absent adesea din zona publică, fugind pentru a nu-i fi demascată boala veche, Nicușor (formă hipocoristică, în general de alint) este expresiv, prin prenume și prezență, în radiografierea unei decadențe a Bucureștiului instituțional. Tinta acum este mai mare, vectorială: inima României, cordul acela de autenticitate matriceală. Nicușor este forma artificial-sofisticată a unei inadecvări structurale: pare copilul premiant care se sperie când toți ceilalți fură mâncarea din traistă, dar care nu uită și, peste ani, se va răzbuna contra școlii și Inspectoratului local intr-un proces aberant. Întoarcerea refulatului este personificată de acest copil îmbătrânit de inerția timpului!
Este vorba de un nou Dorian Gray, un Dan Gray, anti-estetic, răzbunător, care își cară portretul pentru a sfâșia virilitatea, frumusețea și frumosul, bunătatea, blândețea. Are profilul unui neo-dictator cu sindrom Asperger și Peter Pan (2 în 1), care are colți de mistreț urban. El este tehnocratul fără trib, candidatul fără carismă, liderul fără nerv politic. Și riscul major este ca trupul societal sa-i devină gardă pretoriană, să-l fetișizeze în parade și lumini de telefoane mobile.
„Talentatul domn Dan” nu este o cometă, ci o excrescență a Europei Occidentale, care a devenit un model de abuzatori și abuzați, de infanți răpuși de instincte primare. Macron, de pildă, este elevul de liceu răpit, precum Sabinele, de profesoara sa de artă dramatică.
În 2020, Nicușor Dan a fost vântul rece de toamnă care a curățat frunzele uscate ale administrației Firea. Părea o opțiune de „salvare”, o soluție de avarie cu parfum de meritocrație. Unii l-au văzut chiar ca o proiecție idealistă a unui posibil președinte al României: cinstit, neconflictual, auster, matematic. Dar România nu e o olimpiadă de matematică. Spre deosebire de Dacian Cioloș — care părea prea distant — Nicușor Dan avea acea aură de „om de-al nostru”, un introvert de cartier cu gândire abstractă, dar cu „obraz curat”. Totuși, președinția României cere prezență simbolică, forță oratorică și o viziune despre națiune, nu doar integritate personală. Și aici, mitul s-a frânt.
Pe măsură ce timpul a trecut, imaginea de președinte posibil s-a topit în cea a elevului mut, prins în mijlocul unei bătălii de strigoi politici. Și atunci, ca într-un vis pierdut, electoratul progresist a început să spună: „Îți amintești de Nicușor? Ar putea fi… pe treptele Palatului”. Așa cum Italia are propriul papă, la fel noi deținem o comoară umană de…. papă-lapte!
Nicușor Dan nu este politician — este un civil folosindu-se de amintirea unei iluzii colective: că putem fi guvernați de oameni buni, fără sistem, fără scandal, fără instinct politic. În mod ironic, tocmai această inabilitate de a fi, în mod vădit, „rău”, de a juca murdar, îl face simpatic unor segmente de populație. Dar nu și eficient. E genul de lider care, dacă ar fi pus să conducă țara, ar încerca, cu ajutorul Păpușarului, să ne râdă în nas, să fie groaznic (recte: groznîi), sub aparența ludicului grotesc, irațional. El este miniatura unui „Hannibal ante portas”, un Nicușor care a asediat orașul și, iată, vizând Patria. Nicușor Dan este un barbar, un bâlbâit cu gesticulația unui autist care vrea mai mult, până la distrugerea absolută.
Autor: Nicolae Florentin Streche
