Sufletul şi cuvântul

Sfântul Nectarie al Eghinei

Sufletul a dat glas primului cuvânt de îndată ce omul şi-a deschis ochii şi şi-a îndreptat privirea spre natura înconjurătoare şi i-a înţeles frumuseţea. Dat fiind că simţurile îşi fac apariţia odată cu venirea la viaţă, primul cuvânt reprezintă primul act de percepţie a lumii. Sfânta Scriptură, cea mai veche scriere a lumii − şi, deşi nu e socotită de cei ce tăgăduiesc Revelaţia dumnezeiască a fi o carte scrisă sub inspiraţia Duhului Sfânt, trebuie considerată drept scrierea cea mai profundă sub aspect filosofic a lumii antice −, afirmă că Dumnezeu, după ce l-a creat pe om, l-a invitat să dea nume animalelor. „Şi a făcut Dumnezeu tot din pământ toate fiarele câmpului şi toate păsările cerului şi le-a adus la Adam, ca să le vadă pe acestea şi să le dea nume; şi tot numele dat de Adam fiecărei fiinţe vii a fost numele care i-a rămas acesteia” (Facere 2, 19-20). Această opinie primordială a umanităţii referitoare la limba omului reprezintă un argument suficient împotriva celor care îi tăgăduiesc sufletului raţional cuvântul şi socotesc cuvântul rostit nu un mijloc al sufletului raţional inseparabil de acesta, ci drept cauză a lui; ce altceva poate să exprime aducerea animalelor [în faţa lui Adam] şi invitaţia adresată omului, odată cu plăsmuirea sa, de a le vedea şi a da nume tuturor animalelor decât impulsul sufletului raţional de a generaliza, de a judeca şi de a cugeta? Cum ar fi putut să le dea nume dacă sufletul său n-ar fi avut capacitatea de a înţelege diferenţele specifice şi caracterul propriu fiecărui animal?

Sfântul Nectarie al Eghinei, Un portret al omului, traducere de protopresbiter dr. Gabriel Mândrilă, Ed. Sophia / Metafraze, Bucureşti, 2015, p. 65-66.

MAGAZIN CRITIC – ziar online cultural, conservator. Nihil Sine Deo