Interviu cu scriitorul Valeriu Butulescu
facebook.com/butulescu.valeriu
Radu Buţu: Vă mulţumesc, Maestre, că aţi acceptat invitaţia mea. M-aş bucura să stăm la taifas, rugîndu-vă să ne povestiţi momente inedite din viaţa şi despre opera dumneavoastră. V-aţi născut la Preajba în 9 februarie 1953. V-aş ruga să ne povestiţi despre copilărie şi ce a rămas încă viu în suflet din copilul şi vremurile de atunci. Multe se regăsesc și-n volumul „Proză fantastică. Amintiri din dimineața vieții”, nu-i așa?
Valeriu Butulescu: Omul a pierdut un singur Paradis. Copilăria. E perioada cea mai curată a existenţei umane, lumea basmelor este vie în sufletele noastre. La vârste fragede, viaţa în sine pare un basm. Totul e candid, banul şi puterea încă n-au reuşit să ne pervertească. M-am străduit din răsputeri să-mi prelungesc cât mai mult copilăria. Şi acum îmi place să privesc lumea cu ochii miraţi ai băieţelului de odinioară. Glumesc uneori, afirmând că am fost un copil precoce. La zece ani cred că aveam sufletul pe care îl am şi astăzi. Trăiesc o experienţă fascinantă. După pensionare m-am retras la Preajba, satul copilăriei mele. Practic, pe unde merg, retrăiesc anii minunaţi ai începutului. Mă încântă această miraculoasă simetrie. Un tablou al copilăriei mele l-am redat în volumul ,,Amintiri din dimineaţa vieţii”…
R.B.: Dacă Lucian Blaga numea ,,copilăria inima tuturor vîrstelor”, în care dintre vîrste vă regăsiţi mai mult? Spuneți-ne cîteva cuvinte și despre mama, tatăl dumneavoastră.
V.B.: Copilăria are puritatea ei inegalabilă. Orice râu e limpede la izvoare. Părinţii mei, Ana şi Luca, au fost simpli ţărani, cu nume de sfinţi. Mama trudea pe ogoarele gospodăriei colective. Dar seara, la lumina lămpii cu petrol, îşi găsea vreme şi energie să-mi citească versuri de Eminescu. Tatăl meu a fost un hâtru. Povestitor înnăscut. Ascultam ca vrăjit întâmplări din zbuciumata sa copilărie, faptele lui de arme de pe frontul de Est, prezentate, nu în registru eroic; mai degrabă umoristic. În formarea mea spirituală un rol deosebit a avut şi fratele meu, Ion Butulescu, cu 13 ani mai mare. Ajuns profesor de matematică la Liceul din Petroşani, m-a luat sub aripa lui ocrotitoare. Astfel, modul meu de a fi a căpătat rigoare matematică. Inclusiv în literatură.
R.B.: Amintind despre Preajba, se mai naşte azi veşnicia la sat? (Miracolul copilăriei la sat l-am trăit şi eu în satul meu natal, Curpen.) Dacă satul tradițional e pe moarte, ce pierdem odată cu el?
V.B.: Progresul e de neoprit. Suntem printre puţinele ţări care mai au sate, în care încă mai poţi găsi o parte din sufletul ţărănesc patriarhal. Dar şi la noi, portul, obiceiurile, tradiţiile autentice sunt pe moarte. Fie dispar, fie iau forme stridente, comerciale. Când m-am apucat să scriu ,,Proză fantastică” am dorit să surprind şi să conserv într-o frescă vie spiritualitatea satului gorjean de altădată.
R.B.: Vă rog să ne povestiţi cum v-aţi cunoscut soţia, pe TERESA PODGORSKA – BUTULESCU (Dumnezeu s-o odihnească!), în trenul spre Varşovia. Iubirea ,,tare ca moartea” v-a ținut împreună jumătate de secol și dincolo, în veșnicie. Cred că cei ce părăsesc această vale a plîngerii trăiesc și prin amintirea noastră, ca semn al iubirii ce le-o purtăm. Vă rog să evocați unele momente memorabile trăite împreună.
V.B.: În 1973 am obţinut, în urma unui riguros concurs, o bursă la studii peste hotare. Azi sună banal, dar pe-atunci era o raritate. De la Petroşani, vreme de trei decenii, doar doi studenţi au beneficiat de o asemenea oportunitate. România acelor vremuri era închisă aproape ermetic. Ieşirile din ţară se făceau greu. Dar în 1974, după un an pregătitor de limbă poloneză la Universitatea din Lodz, mi-am început studiile la Academia de Mine şi Metalurgie din Cracovia, una din cele mai apreciate şcoli superioare de profil din Europa. A fost un privilegiu să-mi fac studenţia într-o capitală europeană a culturii, cum este Cracovia. Încă din primul an am cunoscut-o pe Teresa, aşa cum spuneţi: în trenul spre Varşovia. Ulterior, am călătorit mult împreună prin Europa socialistă. Ne-am căsătorit în Polonia. Acolo, la Varşovia, s-a născut şi fiul nostru Lucian, în 1978. Viaţa în Polonia comunistă era mai liberă ca la noi. Multă lume credea că vom rămâne definitiv acolo. Dar, imediat după ce am absolvit facultatea, m-am întors la Petroşani, cu toată familia. Teresa s-a adaptat la viaţa de la noi. Veneam săptămânal la Preajba. Anii au trecut pe nesimţite. După pensionare ne-am stabilit amândoi în acest sat, devenit localitate componentă a municipiului Târgu Jiu. Din nefericire, anul trecut sufletul ei bun s-a ridicat la cer.
R.B.: Revenind, însă, la perioada studiilor, ce amintiri păstrați din perioada liceului și a studenției, demne de a fi povestite, cu talentul dumneavoastră inegalabil de orator?
V.B.: În liceu m-am ocupat cu de toate. Scriam versuri la revista şcolară ,,Mărturisiri literare”, eram portar la echipa de fotbal ,,Utilajul”. Îmi plăcea competiţia. Participam (cu rezultate bune) la olimpiadele de chimie, istorie, limba română, matematică. Apoi am urmat facultatea. Viaţa de student este frumoasă oriunde. La Cracovia (oraş studenţesc cu tradiţie de şase secole) era fascinantă. Profesorii erau extrem de politicoşi cu studenţii, dar deosebit de exigenţi. Eram vreo cinci studenţi români în Cracovia, toţi bursieri ai statului nostru. Trebuia să învăţăm mult pentru că Ambasada ne monitoriza strict. Ne cereau note maxime pe linie. Ni s-a spus de la început: ,,Puneţi mâna pe carte! Aţi fost aleşi dintre cei mai buni. Statul vă plăteşte burse mari. Credeţi că aţi venit aici la băi?”
R.B.: Şi aţi făcut faţă?
V.B.: A trebuit, altfel nu se putea. Pentru rezultate slabe puteam fi rechemaţi în ţară. Visul studiilor peste hotare se putea curma brusc. Aşa că studenţii români erau cei mai buni în grupele lor. Profesorii polonezi nu înţelegeau de ce. Odată, unul chiar m-a întrebat: ,,Domnule student, acolo la dumneavoastră în România, toţi studenţii sunt aşa de pregătiţi?” A trebuit să-i explic cum stau lucrurile: Bucureştiul trimitea peste hotare studenţi care terminaseră anul I în ţară, bine pregătiţi, triaţi după notele de la admitere şi din prima sesiune, examinaţi suplimentar în cadrul Ministerului. Această abordare avea două cauze. În primul rând era vorba de imaginea României: să-i uimeşti pe străini cu valoarea studenţilor tăi. Apoi, trebuie spus că studiile în altă limbă, departe de ţară, nu sunt uşoare. Necesită o bună pregătire, înseamnă efort în plus.
R.B.: Credeţi că era o abordare sănătoasă?
V.B.: Da şi nu. Pe-atunci vânătoarea de creiere era în vogă. Trimiţând atâţia tineri capabili peste hotare, practic le făceam jocul. Primind oferte generoase dincolo, numărul absolvenţilor români care au refuzat să se mai întoarcă în ţară a crescut alarmant.
R.B.: Cum v-aţi readaptat la întoarcerea în România?
V.B.: N-a fost uşor. La noi standardele erau altele. Libertatea de opinie era sever cenzurată. În Polonia studenţiei mele se coceau germenii sindicatului anticomunist Solidaritatea. Eram un fan declarat al Papei Ioan Paul al II-lea, a cărui predică am ascultat-o când era cardinal de Cracovia. Simţeam că sunt atent ,,monitorizat” de Securitate. Trebuia să fiu atent ce şi cu cine vorbesc. Lucrurile s-au complicat după 1985, când am început să public multe aforisme în presa mare poloneză. Toate în spiritul îndrăzneţ al acelor vremuri. Treaba aceasta i-a supărat pe securişti. Din 1987 mi s-a interzis să mai lucrez cu străini. Dar nu m-au şicanat, poate şi din cauză că soţia mea era cetăţean străin. Noroc că a venit Revoluţia…
R.B.: Ca unul care în ,,ianuarie 1990 a înființat săptămânalul Semnal, prima publicație particulară din Valea Jiului și publicația de umor politic Papagalul”, v-aş ruga să faceţi o radiografie a presei de azi. Mai avem libertatea de a scrie adevărul sau jurnalis(t)mul s-a prostituat?
V.B.: Presa noastră de azi are toate calităţile şi metehnele presei libere. Informaţia, devenind o marfă, legile economiei de piaţă guvernează şi massmedia. Presa nu mai e instrumentul partidului unic, dar şi-a găsit alţi sponsori, ale căror interese trebuie să le promoveze. Treaba aceasta nu e valabilă doar la noi, ci cam peste tot, în lumea liberă. Adevărul e prezentat doar din unghiuri convenabile, multe aspecte se omit, altele sunt prezentate tendenţios. Dacă trebuie se exagerează, ba se şi minte. Presa probabil va evolua şi ea, odată cu societatea noastră civilă. Un lucru e cert. Presa de azi, cu toate năravurile ei, e mult peste ce a fost înainte de 1989.
R.B.: Și pentru că politica și presa se întrepătrund mai mult decît s-ar cuveni, mi-am amintit de perioada cînd ați fost deputat. Cum au fost acele vremuri, ce bine a rămas în urma lor? Cum vedeţi scena politică azi?
V.B.: Înainte de 1989 n-am făcut politică. Dar probabil aveam microbul în sânge. Publicaţiile pe care le-am înfiinţat imediat după Revoluţie au fost politice. Social-democraţii m-au plăcut. La sugestia şi sub sigla lor am ajuns deputat în 1990. Au fost vremuri tulburi, greu de înţeles astăzi. Trecerea de la economia centralizată comunistă la economia de piaţă e un proces anevoios şi greu, care nici până în prezent nu s-a terminat. Oamenii aveau aşteptări mari, autoritatea statului se prăbuşise, abuzurile se ţineau lanţ. Apoi s-au înmulţit partidele şi populismul a făcut ravagii. Vechile instituţii ale statului nu mai funcţionau, cele noi erau în stadiu de proiect. Azi, lucrurile, oricât de caricatural le-ar prezenta o parte a mediilor libere, sunt mult mai aşezate. Ce a rămas bun din perioada mea de deputăţie? În primul rând, Constituţia, pe originalul căreia mi-am pus şi eu semnătura, ca membru al Adunării Constituante. Atunci s-au pus bazele teoretice ale noului mod de producţie. Dar, repet: procesul de transformare e dificil, cere timp şi înţelegere.
R.B.: Deşi cunoscut la nivel mondial pentru aforisme, opera dumneavoastră cuprinde și eseuri, poezie, teatru, traduceri. Cum procedaţi cînd doriţi să convocaţi toate muzele pentru a scrie? Aveți autori preferați, fără de care nu concepeți o bibliotecă? Cine/în ce fel vă inspiră?
V.B.: Eu mă socotesc dramaturg. Am avut parte de aproape o sută de premiere teatrale, în ţară şi peste hotare, în teatre profesioniste sau de amatori. Dar aforismele mi-au adus satisfacţiile cele mai mari. Pentru aforisme, Alex Ştefănescu m-a introdus în Istoria literaturii române. Când m-a numit ,,cel mai valoros autor român de aforisme, din toate timpurile şi unul din cei mai valoroşi din lume”, am rămas mut. De fapt, aforismele mele sunt fie minipoeme, fie replici din piesele mele de teatru. Paradoxal, au un impact mai puternic asupra cititorului, atunci când sunt scoase din context. Şi eu sunt mirat de amploarea lor internaţională. Mi-au apărut cărţi peste tot în Europa şi pe toate continentele. Deşi cărţile au apărut cu mulţi ani în urmă, aforismele circulă intens, prin ziare, reviste, se regăsesc în discursuri de politicieni, motto-uri de cărţi, predici bisericeşti, ba chiar şi în rebusuri şi reclame comerciale. Fireşte, nu-mi cere nimeni acceptul. Fiind vorba de două-trei fraze, nu se pune problema de drepturi de autor. Eu sunt încântat că ele zboară prin lume, prin propria lor forţă de expresie, independent de mine. Poate avea dreptate Adrian Păunescu, atunci când le numea ,,fărâme de eternitate.” Autori preferaţi am, desigur. Prea mulţi pentru a-i înşirui. Le găsesc tot mai greu lucrările, printre sutele de cărţi ale confraţilor, valoroase şi ele, desigur. În România de azi se publică enorm, dar se citeşte relativ puţin.
R.B.: Și dacă ne referim la aforisme, creația lor ține de o vastă cultură a creatorului, de un dar înnăscut sau mai mult de muncă asiduă, de efort și consecvență? Cum iau ele naștere? Sunt deopotrivă amuzante, sensibile, profunde și cîte epitete nu li s-ar potrivi! Citesc zilele acestea ,,Maculator existențial. Aforisme”.
V.B.: Aforismul este o treabă de inspiraţie. Scânteia unei idei vine, de cele mai multe ori, accidental. Trebuie să o notezi repede, pentru că se stinge, ca orice scânteie. Nu poţi să te aşezi la birou, să-ţi deschizi computerul şi să scrii aforisme. Odată notate, obişnuiesc să las aceste gânduri să dospească. Le recitesc mai târziu, în altă dispoziţie sufletească. Nu mă las pradă entuziasmului de moment. Important pentru un aforism bun este universalitatea. Adică să nu se perimeze în timp şi să trezească ecouri oriunde în lume. Pentru aşa ceva, generalizarea trebuie făcută în mod impecabil. De cinci mii de ani, Omenirea tot cugetă. Foarte importantă este originalitatea. Multe aforisme, paradoxale, poantiliste, maximaliste, pot să reia teme mai vechi, dar spuse altfel. Sarea şi piperul lor este ironia, pe alocuri aproape imperceptibilă.
R.B.: Dacă mă raportez la cele privind credința, pare-mi-se că uneori vă luați la trîntă cu Dumnezeu. În ce relații ați fost și sunteți cu Cel Care a făcut cerul și pămîntul și ne poartă de grijă tuturor, buni și răi?
V.B.: Mi-e tare greu să mă încadrez în vreun tipar confesional. Dumnezeul meu diferă radical de cel comercializat de biserică. Cu toate astea, nu sunt ateu. E greu de găsit un numitor comun între Biblie şi Teoria Relativităţii. Cu toate astea, ele pot coabita. Consider că Omenirea are nevoie de un sprijin ceresc, chiar dacă acesta e o iluzie. Credinţa în Dumnezeu este mult mai importantă decât existenţa Lui.
R.B.: Există, dacă nu greșesc, o venerație față de Brâncuși. L-ați studiat meticulos și admirația față de ilustrul gorjean e pe deplin îndreptățită. Cum s-a născut piesa de teatru despre Constantin Brâncuși? Interesant este și interviul ,,Dialog cu scriitorul Valeriu Butulescu despre refuzul donației lui Brâncuși. O gafă colosală a comuniștilor sau o uriașă mistificare?” (ziarulexclusiv.ro), unde demontaţi mai multe mituri din viaţa artistului.
V.B.: În 2004 am publicat drama ,,Pasărea de Aur” – o proiecţie a ultimei zile din viaţa pământeană a lui Brâncuşi. Textul a fost preluat de Institutul Cultural Român şi tradus în engleză şi portugheză, sub titlul ,,Infinitul Brâncuşi”. Mihai Lungeanu a realizat un memorabil spectacol, cu Teatrul Naţional Radiofonic, având o distribuţie de valoare: Ştefan Iordache, C-tin Codrescu, Maria Buză etc. A fost prezentat la Teatrul Majestic, dar şi la Lisabona. S-a montat şi un spectacol scenic, prezentat la Salonic şi Beijing. Evident, m-am documentat îndelung. Am strâns suficiente argumente pentru a spulbera mitul fals al refuzului donaţiei lui Brâncuşi. Eseul a fost salutat şi de Academia Română. Pentru cine vrea detalii, pot să anexez linkul. Restabilirea adevărului istoric în această chestiune este necesară. Nu are rost să ne punem cenuşă în cap pentru false păcate.
R.B.: Legat de modele și valori, ați avut în viață mentori sau oameni, cunoscuți ori ba, care să vă fi șlefuit ca pe-un diamant devenirea?
V.B.: Lista oamenilor cărora le datorez devenirea mea literară e lungă. Îi pomenesc mereu pe dascălii mei de limba română: Maria Roşu, Doina Şiclovan, Nicolae Cherciu, Ironim Muntean. În anii ‘80, când aforismul era hulit în România, socotit fiind specie subversivă şi incitatoare, au scris despre creaţia mea, ajutându-mă să public: Marin Sorescu, Geo Bogza, Anghel Dumbrăveanu, Cornel Moraru, Adrian Păunescu, Cornel Ungureanu etc. Promovarea mea în lume s-a făcut şi pe filieră poloneză. Într-o scrisoare trimisă de la Berkley, în 1988, poetul Czeslaw Milosz (Premiul Nobel pentru literatură în 1980) m-a pomenit de două ori. Suficient ca Editura Language Bridges din Texas să-mi scoată prima carte peste hotare, în limba engleză. De asemenea, mulţi traducători şi scriitori m-au ajutat dezinteresat. Aş aminti câţiva: Pham Viet Dao (Vietnam), Eva Ziem (S.U.A.), Irina Schapira (Suedia), Jiri Nasinec (Cehia), Anton Herman (Germania), Giocondina Toigo, Aurelia De Bacco, Alina Breje (Italia), Jan Willem Bos (Olanda), Cătălina Iliescu (Spania), Naji Naaman (Liban), Gabriela Popa, Jana Palenikova (Slovacia), Aleksandar Cotric, Goran Mrakic (Serbia), Mladen Vukovic (Croaţia), Stanislav Karpenok (Rusia), Chen Xiao Ying, Constantin Lupeanu (China), Mazena Mackoit (Lituania), Camelia Elias (Danemarca), Dan Costinaş (Marea Britanie), Mira Luksha (Belarus), Angela Bratsou (Grecia), Gun Aiav Ayurzana (Mongolia), Genevieve Gomez (Canada), Baki Ymeri (Albania), Iordan Popov, Mihail Veshim, Spasimir Domaradzki (Bulgaria), Natali Slepacova (Georgia), Franci Cec (Slovenia), Emil Gherasim (Ungaria), Vasil Tolevski (Macedonia de Nord), Hagier Agirre (Ţara Bascilor), Ulise Estrella (Ecuador), Hiram Barrios (Mexic).
R.B.: Citind despre dramaturgia dumneavoastră, am aflat că aţi împărţit „Premiul pentru literatură dramatică originală” cu Matei Vişniec, la Festivalul Dramaturgiei Româneşti. Dacă ar fi să amintesc de ,,Omul din cerc” în care dramaturgul amintit spune despre cerc că este spațiul fericii totale, al calmului desăvîrșit, care ar fi astăzi pentru dumneavoastră acest spațiu?
V.B.: Matei Vişniec este un dramaturg excepţional. Dincolo de talentul său remarcabil, a beneficiat şi de şansa lui Brâncuşi, Parisul. Am avut onoarea să-l cunosc personal în China, la Târgul internaţional de carte de la Beijing. Eu cred că fericirea totală, dacă există, are la bază o criză de idealuri. Omul este o fiinţă iscoditoare şi curioasă. Mereu îşi doreşte ceva şi altceva, dincolo de ce a realizat. Apoi, cercul mai are o meteahnă. E plat. Îi lipseşte a treia dimensiune. Prefer versiunea sa spaţială, adică sfera. Vă spuneam că, în tinereţe, am studiat cu sârg matematica, mai ales geometria. Înainte de a debuta literar, mi-am văzut numele tipărit într-o revistă de matematică. Iar ultima mea piesă este una pur geometrică, Bolyai (Ştiinţa Spaţiului) – o incursiune dramatică în fascinanta lume neeuclidiană. Bolyai chiar credea că fericirea se poate atinge prin geometrie. M-am gândit serios la acest aspect, mai ales acum când matematica are câştig de cauză şi la Vatican şi la Cotroceni. Calmul desăvârşit de care vorbiţi nu e pentru români. Suntem prea sanguini, energici. Ce ne-au lăsat romanii ne-au luat Balcanii. E suficient să observăm cum suntem devoraţi de acute patimi politice.
R.B.: Cu nădejdea unei revederi, vă rog să ne lăsați un gînd de final de interviu pentru cititorii magazincritic.ro şi r3media.ro, în aceste vremuri atît de complicate politic și de tulburi, din punct de vedere social și cultural.
V.B.: Să fim optimişti. Lumea politică nu e nici pe departe atât de nebună cum o prezintă, caricatural şi mereu critic, o bună parte din mediile de informare. Multe ne lipsesc, dar avem libertate şi încă în exces. În asemenea condiţii, progresul devine inevitabil.
22 mai 2025
MAGAZIN CRITIC – Contează pe ȘTIRI ce contează
