Actorii și politica – între vocația scenei și tentația tribunei (Eseu amărui despre transformarea artei în vector ideologic)

„Totul este politică”, spunea Michel Foucault. Iar în secolul XXI, în epoca rețelelor alienante, a culturii vandabile și a activismului mediatic, puține figuri devin mai influente decât cele ale actorilor. De la scena de teatru la scena politică, drumul pare, uneori, periculos de scurt. Iar în România, unde fragilitatea instituțională este compensată adesea de figuri carismatice, actorii au fost transformați — voluntar sau nu — în ambasadori ideologici, vectori de imagine sau simple piese de decor ale propagandei de partid.

Actorii nu sunt doar oameni care interpretează texte. Ei devin simboluri culturale. Prezența lor publică generează încredere, pentru că operează cu emoția și empatia. Dar această încredere devine manipulabilă atunci când actorul părăsește „convenția ficțiunii” și devine instrument de validare a ideologiilor. În România, actori celebri au susținut candidați sau partide (uneori fără a înțelege complet miza), devenind o formă de „decor electoral”. Dar politica nu este scenografie. Iar atunci când actorul uită distanța critică față de putere, el riscă să devină marionetă, un sclav pe o plantație plină de damnați ai scenei, sau în paj ludic și nebun.

Guy Debord vorbea despre „societatea spectacolului”, unde aparența devine mai importantă decât realitatea. În acest context, actorul politic ideal nu mai este economistul sau profesorul, ci figura carismatică, cu aplomb teatral și discurs cursiv. Astfel, distincția dintre un actor pe scena unui teatru și un „actor politic” dispare. Campaniile devin regii. Promisiunile, replici. Alegătorii, public. Exemple recente din România arată această fuziune: figuri actoricești care participă la campanii de linșaj mediatic, promovând mesaje partinice sub masca unui „mesaj civic”. Dar teatrul presupune nuanță, dilemă, conflict interior. Politica populistă cere loialitate, simplificare, aplauze.

De la recitatorii lui Ceaușescu și până, azi, la trâmbițașii zeului Soroș nu este decât o problemă de timp și de adaptare la context. Exemple pot fi identificate atât în zona suveranistă, cât și în zona progresistă (unde actorii sunt folosiți ca portavoce morală fără a avea o viziune clară despre politic). Ambele extreme reduc actorul la funcția de „trofeu mediatic”, pierzând tocmai funcția profundă a artei: problematizarea, nu propaganda.

Plusăm academic, argumentativ! Max Weber vorbea despre „autoritatea carismatică” ca formă de putere tranzitorie. Actorul — prin natura sa — deține carismă. Dar carisma nu înlocuiește cunoașterea. Și nici responsabilitatea. Când un actor promovează un politician corupt, un partid sau o idee cu adevărat antidemocratică — doar pentru că „simte” — el trădează nu doar arta, ci și publicul care îi oferise încredere. Nu e nevoie de nume și contexte! Doar de o nouă hârtie igienică cu sulul mai mare care să îl mumifice chiar pe demagogul său. E nevoie de ultima ratio, de ultimul sacrificiu al decenței, în locul demenței.

La final: actorii pot avea rol civic, pot genera dezbateri, pot susține cauze. Dar când devin instrumente de propagandă, fără discernământ critic, ei se transformă din artizani ai sensului în purtători ai golului retoric. Într-o societate polarizată, a cere actorului tăcere nu e cenzură. E o cerere de responsabilitate. Nu fiecare rol e de jucat. Nu fiecare scenă este sfântă!

Autor: Nicolae Florentin Streche

MAGAZIN CRITIC – Nihil Sine Deo