Trecute vieți de „oameni noi” (I) – Silviu Brucan

Silueta lui Silviu Brucan (1916-2006)
este una dintre cele mai controversate și ambivalente figuri ale istoriei recente românești — un personaj care pare să fi traversat istoria ca un cameleon ideologic. Născut Saul Bruckner, Silviu Brucan a fost, în perioada de început a regimului comunist, un activist loial Partidului Muncitoresc Român (viitorul PCR). A fost redactor-șef la Scînteia, ziarul oficial al partidului, unde a susținut linia stalinistă dură în anii ’50. A contribuit ideologic la justificarea epurărilor, arestărilor și proceselor politice — un caz clasic de ideolog de aparat.

În anii ’60-’70, Brucan a fost ambasador al României la ONU și în SUA. A devenit un personaj-cheie al diplomației ceaușiste, fiind bine conectat cu elita diplomatică occidentală. Această poziție i-a permis să-și construiască o imagine de „reformist luminat”, dar mereu din umbra unui regim opresiv.

În anii ’80, Brucan a început să critice discret regimul Ceaușescu, devenind în 1989 una dintre vocile „dizidenței controlate”. După Revoluție, a apărut în primele rânduri ale grupului de reformatori ai Frontului Salvării Naționale. A devenit faimos pentru declarația că „românii vor avea nevoie de 20 de ani pentru a învăța democrația” — o frază cu aer profetic, dar și ușor batjocoritor, de unde și supranumele cinic: „Oracolul din Dămaroaia”.

Strateg al tranziției și consilier de taină, în anii ’90, Brucan a rămas influent ca analist politic și consilier informal al unor lideri ai tranziției. Se spune că a fost implicat în decizii esențiale ale primilor ani post-revoluționari. Pentru unii, a fost o „eminență cenușie”, un arhitect al „democrației originale” românești; pentru alții, un mistificator al istoriei, un manipulator de culise, exponent al continuității dintre comunism și tranziția cu față umană.

Silviu Brucan nu a fost nici erou, nici pur ideolog. Meritul său ocazional a fost adeziunea la „Scrisoarea celor șase”. Și-a asumat rolul de critic al lui Ceausescu, ceea ce in perioada aceea, cu un dictator paranoic în fruntea țării, era riscant. „Scrisoarea celor șase” rămâne un document tardiv al criticii față de ceaușism, conceput de fostul demnitar comunist de Gheorghe Apostol și semnat de alți cinci foști membri marcanți ai Partidului Comunist Român: Alexandru Bârlădeanu, Corneliu Mănescu, Grigore Răceanu, Constantin Pârvulescu și Silviu Brucan. Scrisoarea a fost publicată de posturile de radio BBC și Europa Liberă pe data de 11 martie 1989.

În 22 decembrie 1989, autorii „Scrisorii celor șase” au fost eliberați din arestul la domiciliu, și au avut „cariere” diferite, bine adaptate la noua realitate. Cel mai bine s-a poziționat Silviu Brucan, care chiar pe 22 decembrie a apărut la televiziune, a făcut o declarație de condamnare a vechiului regim și a fost cooptat de Ion Iliescu în noua putere, Consiliul Frontului Salvării Naționale. A devenit „ideologul” noului regim, un personaj cu autoritate și prestigiu.

De fapt, Silviu Brucan nu a fost însă niciodată un veritabil apostat. A fost un produs reinventat al epocii sale, un „funcționar” al istoriei, înzestrat cu instinct politic și o inteligență cinică, machiavelică. A supraviețuit tuturor regimurilor adaptându-se, uneori reformând, alteori justificând. Un personaj emblematic pentru România care nu rupe cu trecutul, ci îl reciclează. Nu va trece multă vreme până când vom fi primi drept cadou bustul său pe o arteră urbană.

MAGAZIN CRITIC – ziar online cultural, conservator – Nihil Sine Deo – PRESĂ LIBERĂ