Patologii după fizionomii (Un exercițiu (ne)științific de psihocriminologie prezidențială)

În România, președintele nu e doar un om. E un simptom, o apariție lombrosiană. O radiografie ambulantă a poporului. O mască solemnă, uneori de ceară, alteori de carton, mereu prezentabilă pentru ecrane și monumente. Iar dacă ar fi să diagnosticăm nația după chipul conducătorului ei, am avea o listă întreagă de suferințe cronice, de la narcisism post-comunist până la anxietate digitală cu accente de populism cronic.

Ceaușescu Nicolae, alias „Ceașcă”, nu mai e vivant, dar mulți tovarăși au sindromul nostalgiei cu „era mai bine înainte”. Chipul lui pare să rămână fantomatic peste istoria recentă: apare în articole și biografii mitologizante, mai mult în acuze. Fizionomii: o față trasă prin roata propagandei, cu zâmbetul fixat ca în taxidermie ideologică. Privirea vag mioapă, nu după adevăr, ci după aplauze. În spatele sprâncenelor unite, paranoia glazurată în cultul personalității. Dictator căldicel, fără să fie tiran, nu a înțeles la timp că vin „timpuri noi”.

Ion Iliescu – dermatită de tranziție și ten de revoluționar reciclat, cu fizionomie de tată grijuliu care ți-a confiscat copilăria cu două acțiuni non-ludice: Revoluția și mineriada. Zâmbea (și o face în continuare) cu o calmitate contagioasă, explicând totul cu o voce moale de bibliotecar pensionar. Chipul său ascundea, probabil, un folder întreg cu dosare de Securitate și rețete de coabitare politică. Se enerva rar și nu îi plăcea să fie contrat de „democrați”. Poate fi acuzat din nou pentru „nelegiuiri împotriva poporului român”, după ce a fost trezit de Sistem să îl felicite pe ussristul modern. În deplină glorie, i se spunea „Bunicuța”.

Emil Constantinescu – melancolie intelectuală cu iritație civică, cu fața unui profesor de liceu care voia să reformeze clasa, dar a fost învins de mafie și de țărăniști. Când a spus „m-a învins sistemul”, ridurile i-au ținut partea. Pomeții lui păreau să spună mai mult decât toate discursurile: „Nu mai pot, luați-mă acasă!” I se spunea „Țapul” și a avut două accidente publice: stropit cu cerneală pe barbă și recunoscut drept un prost dribleze, motiv pentru care a căzut neîntâmplător.

Traian Băsescu – boală de mare albastră, cu accese de matelotaj politic, cu ten portocaliu, ca și partidul. Ochii mereu în poziție de atac, de mișto. Facies de posibil tiran într-o țară prea mică pentru egoul său. Surâsul lui grobian părea că poate vinde și flota, și sticle de whisky, la preț de „campanie”. Avea chipul unui bufon tragic care, paradoxal, știa să comande nava în furtună. Mulți lingăi intelectuali l-au adorat, dar, după o vreme l-au lăsat. Pare un Foreman al politicii, urâcios și mitocan: revine des c-o analiză politică, dar mulți îl ignoră. I se spune Chioru’. Pentru elitiști, Petrov.

Klaus Iohannis – paralizie facială prezidențială, cronică și deliberată. Un robot suedez cu programare nemțească, dar baterii ardelene. Chipul lui n-a cunoscut stres, emoție, nici decizie istorică, morabilă. O mască prezidențială perfectă pentru filme mute. Un Predator și Terminator de Dâmbovița, sau pentru pretențiosi, un Golem imund. Probabil, sub acea frunte lată, gândurile erau puse pe „silent mode”. Obraznic și imatur, fuge de ziariștii ca de „streche”. A acumulat în 10 ani multiple apelative: Dulapul de la Cotroceni, Ficus, Marele mut. Nimeni nu i-a spus cum a fost: Preșul voiajor!

Nicușor Dan – autist individual cu efecte instituționale, cu accente de matematică uitată, este new-entry, după mulți nervi instituționali. Imaginează-ți un Mr. Bean cu vocație de salvator civic, dar cu voce de retard avansat. Trăsături de funcționar al viitorului, teleportat dincolo de metafizică în Palatul Cotroceni. Mimica – între pană de curent și bug de sistem. Îți vine să-l votezi doar ca să nu ți se facă milă. E curcubeean la junețe, în concubinaj și în chirie plătită în avans, la maturitate. I se spune încă din campanie Mucușor. Lista este deschisă doritorilor.

P.s. Nu i s-a putut identifica o poză normală.

Concluzie republican-medicală

România nu a avut președinți. A avut pacienți cu costum și cravată. Fiecare față a fost o oglindă a speranței noastre chircite și a neîncrederii colective. Iar dacă vreodată vom avea un președinte sănătos, e semn că, poate, nația a scăpat de febră. De frică și răni. Până atunci, să ne bucurăm de spectacolul politichiei – un consult general, fără anestezie.

MAGAZIN CRITIC – ziar de orientare conservatoare. Contează pe ȘTIRI ce contează