Există o preoție despre care nu se vorbește…
Pictură de Octaviana Șandru
Există o preoție despre care nu se vorbește. O preoție care nu apare în presă, nu se vede în viraluri și nu se aude la talk-show-uri.
E preoția tăcută, trăită în sate uitate de lume și, uneori, parcă și de Dumnezeu.
Acolo, un preot își face cruce în fiecare dimineață, nu pentru ce va câștiga, ci pentru ce va reuși să ducă.
Acolo, slujirea nu e o carieră. E o cruce. Și uneori, e și o foame.
Foamea de a-ți duce copiii într-o tabără și să nu poți.
Foamea de a merge cu soția într-un concediu și să nu-ți permiți.
Foamea de a repara acoperișul bisericii și să nu ai cu cine și cu ce.
Foamea de a face bine și să nu te creadă nimeni.
Sunt preoți care așteaptă sâmbăta cu speranță. Poate apare un parastas. Poate vine cineva să pomenească un mort și să lase ceva, cât să cumpere pamperși, o pâine, un caiet pentru școală.
Sunt preoți care stau duminica în altar și, când ridică ochii, văd trei bătrâne și un copil adus de mână. Și, totuși, slujesc cu aceeași emoție ca într-o catedrală plină.
Pentru că ei nu slujesc pentru mulțime. Ci pentru Dumnezeu.
Nu pentru plată. Ci pentru mântuire.
N-au salarii mari, nici sponsori, nici vile, nici SUV-uri. Nu sunt invitați la dineuri, nu le bate nimeni la poartă cu plicuri. Sunt doar ei, familiile lor și o credință care le ține inima întreagă.
Și, culmea, exact pe ei îi judecă lumea cel mai mult.
„Ce face popa?”, „Pe ce ia banii?”, „Unde e biserica în lumea de azi?”
Oamenii nu văd când preotul se duce noaptea să ungă un bolnav.
Când își rupe din puținul lui și dă altora.
Când își învață copiii să se roage, chiar dacă nu le poate da o jucărie nouă.
Când își ține soția de mână, și ea cu sufletul crăpat de neajunsuri, dar cu ochii plini de lumină.
Asta e preoția de la țară. Nevăzută. Nespectaculoasă. Dar sfântă.
Și poate că, înainte să judecăm, ar fi bine să ne întrebăm:
Dacă ar pleca și ei, cine ar mai aprinde lumina în sat? Cine ar mai trage clopotul când moare cineva? Cine ar mai ruga cerul pentru noi, când nu ne mai rugăm nici noi?
Rugați-vă și pentru acești preoți. Ei nu strălucesc în ochii lumii. Dar sfințesc în tăcere colțuri de pământ care altfel ar rămâne pustii.
Notă: titlul ne aparține. Foto: https://www.facebook.com/profile.php?id=61552183493279.
Alte știri:
Când Dumnezeu este lăsat să aibă ultimul cuvânt: o lecție despre viață în fața diagnosticului prenatal sever
„Moartea cerebrală”, un concept de dânșii inventat. O femeie a născut la 5 luni după ce a intrat în „moarte cerebrală”. În România, probabil i s-ar fi luat organele
Funky-checkerșii lui Zuckerberg, sub lupa lui Stéphane Luçon: Cine îi verifică pe „verificatori”? O investigație despre cenzura deghizată în societate civilă în România
