Discoteca europeană pe acorduri israeliene

Parlamentul României a fost recent „îmbrăcat” în albastru și alb — culorile drapelului Israelului — proiectate cu zel pe fațada unei instituții care rar strălucește. Găzduind zilnic tăceri convenabile, promisiuni reciclate și idei în lucru de decenii, clădirea a devenit, pentru o noapte, un ecran de proiecție geopolitică. Drapelul Israelului, proiectat pe întreaga fațadă a Casei Poporului, a fost prezentat ca un gest de solidaritate. Dar dacă tăceai, filosof rămâneai.

În timp ce în Gaza mor, zilnic, oameni, iar diplomația mondială caută soluții reale, România își semnalizează adeziunea morală… cu lumini. Solidaritatea se exprimă în multe feluri. Poți condamna terorismul. Poți cere încetarea focului. Poți trimite ajutor umanitar. Sau… poți apăsa un buton și aprinde proiectorul. Dar când exact am devenit stat-proiector? Când politica externă s-a transformat în spectacol de umbre?

În locul unei politici externe articulate și a unei poziții diplomatice coerente, România practică „lumina de veghe” — nu ca simbol al păcii, ci al pasivității decorate. Ironia supremă e că Parlamentul, simbolul deciziilor, a fost luminat, deși în el nu se luminează nimic. Nicio idee. Nicio dezbatere. Doar becuri. Doar gesturi simbolice. Dacă România și-ar pune pe fațadă toate lucrurile pe care nu le face bine, Parlamentul ar deveni o instalație de artă contemporană care nu se mai stinge vreodată.