Frică și inerție: două pasagere în trenul fantomă al lumii
Există în lume un soi de complicitate tăcută între frica de schimbare și inerția lucrurilor. Nu ne mișcăm, nu pentru că nu știm unde vrem să ajungem, ci pentru că ne temem să pășim. E mai comod să ne convingem că drumul e greșit decât să-l încercăm. Iar lumea, cu toată poezia ei apocaliptică, se clatină nu doar de pe urma războaielor și crizelor, ci și de pe urma unui „ennui” generalizat. „Am putea trăi mai bine”, ne spunem. Am putea vota altfel, gândi altfel, iubi altfel. Dar „mai binele” e incomod. Ne obligă să ne smulgem din fotoliul călduț al obiceiurilor. Și-atunci preferăm compromisul cald decât adevărul rece.
Fricile noastre moderne, aceste forme de politețe ale eșecului, sunt cochete. Nu mai urlăm ca-n peșteri la fiecare tunet, dar ne paralizează gândul la incertitudine. Frica nu mai e instinctuală, e raționalizată, intelectualizată, perfect justificabilă: „mai bine nu plec, e nesigur”; „mai bine nu spun, e inutil”; „mai bine nu lupt, oricum nu se schimbă nimic”. Adevărul? Frica nu e reacție, e strategie de supraviețuire socială. Suntem îngroziți de ridicol, de diferență, de libertate reală. Libertatea presupune asumare, iar asumarea implică risc. Or, în vremuri în care confortul e idolul suprem, riscul devine o blasfemie.
Ați observat cum nimic nu se schimbă în jur, deși totul pare să se schimbe? E o iluzie de mișcare. Inerția e abilă. Se deghizează în „echilibru”, în falsa „tradiție”, în „prudență” economică. Dar ea este, în fond, refuzul de a trăi prezentul în tensiunea lui reală. Este preferința pentru ceea ce știm că nu funcționează, față de ce nu știm dacă va funcționa. În țări post-totalitare, de pildă, unde omul a învățat să supraviețuiască tăcând, inerția e transformată în instinct național. Ne revoltăm discret, cu bancuri. Protestăm, dar cu termen limită. Ne indignăm intelectual, dar acționăm cu timiditate birocratică.
Împreună, frica și inerția țes o lume de oameni competenți, dar paralizați. O lume în care curajul e ridiculizat ca naivitate și mobilizarea e suspectă de idealism. O lume care confundă diplomația cu lașitatea și confortul cu sensul. Și, mai grav, o lume care nu mai speră decât ironic. Speranța însă, oricât ar părea o figură retorică prăfuită, e singura care poate scoate ființa din mecanica repetiției. Doar speranța e capabilă să înfrunte frica și să rupă lanțurile inerției. Dar pentru asta e nevoie de altceva decât de calcule. E nevoie de luciditate, și de mai mulți stropi de nebunie.
Ce-ar fi dacă, măcar pentru o zi, am înlocui frica de eșec cu curiozitatea riscului? Ce-ar fi dacă am accepta că lumea nu va merge niciodată „bine”, dar poate merge altfel? Și mai ales: ce-ar fi dacă am admite că, uneori, e mai demn să eșuezi mergând decât să reușești stând? Să nu rezistăm, ci să existăm?
