Bacalaureatul – examenul maturității… fictive
Iar vine BAC-ul! Sfântul BAC! Prăzuit anual de Ministerul Educației cu subiecte securizate și camere de supraveghere, ca nu cumva elevul să aibă o revelație de tip „copiat organizat”. Elevii, îmbrăcați frumos, emoționați și cu TikTok-ul în standby, pășesc în sălile decorate festiv cu lozinci de genul: „Succes la examen!” și „Azi e despre tine!” — de parcă și-ar da licența în inginerie spațială, nu bacul la română.
Părinții așteaptă afară, cu buchete de flori, ca la spitalul de maternitate. Nu naște nimeni, dar se livrează, în chinuri, niște note. Notele demnității, ale muncii cinstite… și ale meditațiilor de 150 lei ședința. Bacalaureatul, zis și „examenul maturității”, e de fapt ruleta statistică a norocului educațional. Unii dau pe bune, alții pe „șoptit”, unii citesc toată programa, alții se roagă să pice „genul liric” și „Enigma Otiliei”, că alea au fost la simulare.
Sistemul? Își face datoria: trimite subiectele prin SIVECO și speră ca măcar o treime din generație să nu confunde argumentarea cu povestirea, iar sinonimele cu emoticoanele. Și totuși, la final, când ies rezultatele, realitatea lovește ca un eseu la subiectul III:
„Vai, al meu a luat 9,45 la istorie, că am avut o meditatoare super bună.”
„A căzut?! Nuuu, nu se poate, dar el învăța… așa… din când în când!”
În România (Re)Educată, BAC-ul e încă un test, dar nu al elevului. E testul sistemului care mimează performanța, al profesorului care trage de un copil dezinteresat, al părintelui care confundă diploma cu educația. Iar noi, ca spectatori ai acestei comedii tragice, aplaudăm când un copil recită Lucian Blaga, dar plângem când același copil confundă buletinul cu cardul de metrou.
Cam așa e Bacalaureatul azi: un bal mascat în care unii poartă masca muncii, alții pe cea a norocului, dar toți speră să primească măcar o coroniță… de like-uri.
