Simțul mirosului

Sfântul Nectarie al Eghinei

Sufletul, prin simțul olfactiv, înțelege universul invizibil al mirosurilor și descoperă tezaurul ascuns al miresmelor care se revarsă din abundență și umplu toate spațiile din univers; organul simțului olfactiv e nasul, iar sediul, nervul olfactiv. Cu ajutorul mirosului sufletul clasifică realitățile materiale care au calitatea de a emana mirosuri plăcute și neplăcute, le acceptă pe cele frumos-mirositoare, iar pe cele urât-mirositoare le respinge. Mirosul, chiar dacă pare a aduce un serviciu însemnat funcției nutritive a omului, nu are doar această menire. Pe temeiul serviciilor aduse sufletului cu scopul îmbogățirii cu diferite cunoștințe, se poate considera că simțul olfactiv e un simț mai degrabă pus în slujba spiritului, menit sporirii cunoștințelor omului decât un simț material aflat în slujba trupului. Caracterul spiritual al mirosului este dovedit de două lucruri anume: pe de o parte, de folosirea redusă a acestuia în ceea ce privește alimentele, pe de alta, de folosirea pe scară largă în vederea identificării obiectelor frumos-mirositoare, care ne oferă desfătare; prin miros se ajunge la desfătare sau la repulsie. Prin urmare, mirosul se leagă de suflet, pentru că el e cel ce judecă în privința calității mirosurilor. Prin intermediul mirosului, omul are parte de plăceri care nu au nici o legătură cu trupul; funcția acestuia de a distinge ceea ce e curat de ceea ce e întinat este o funcție care se referă la supraviețuire, dar nu într-o mai mică măsură la suflet, pentru că prin intermediul mirosului acesta învață diferite lucruri. Rolul mirosului e cel de a informa omul referitor la aspecte exterioare pe care nu le poate percepe în același fel cu celelalte simțuri.

(Sfântul Nectarie al Eghinei, Un portret al omului, traducere de protopresbiter dr. Gabriel Mândrilă, Ed. Sophia / Metafraze, București, 2015, p. 88-89)

De urmărit și: