Cine ne mai scrie țara în cuvinte?
Ce se întâmplă când elevii nu mai citesc, jurnaliștii nu mai cercetează, iar scriitorii nu mai sunt citați
Mă uit în jur și simt că suntem în plină tăcere. Și nu vorbesc despre o tăcere pașnică, ci una în care ecoul cuvintelor mari s-a pierdut. Nu mai știm să spunem ce simțim și, când încercăm totuși, ne iese plat, mecanic, împrumutat de la alții. Mă întreb uneori dacă mai există cineva care să scrie România în cuvinte… să o simtă și să o exprime cu demnitate, fără emfază ieftină, fără slogane reciclate…
În ultima perioadă parcă s-au aliniat planetele în direcția opusă umanității. Sunt bombardată mai ceva ca Orientul Mijlociu cu informații care de mai de care mai negative, de parcă însăși Apocalipsa pândește după colț. Nimic frumos, nimic bun, nimic drept, nimic corect. Furia se duce la superlativ, frustrările și-au făcut casă din social media, strigătele oamenilor se pierd într-un ocean de zgomot. Sună urât? Poate. Dar, din nefericire, e planul real.
Educația – Ruina care încă respiră
Am intrat recent într-o clasă de liceu pentru un proiect educațional. În pauză, uitându-mă pe pereții instituției și văzând chipuri de autori români clasici, am întrebat, dintr-un soi de curiozitate pe care mai bine nu o aveam:
„Ați auzit de Marin Preda?”
Un singur copil a răspuns ezitant: „Nu știu sigur… a scris ceva de… Moromeții?”
Am zâmbit, dar m-a durut răspunsul mai mult decât aș fi vrut să recunosc.
Nu e vina lor și știu asta. Când cititul e asociat cu nota din teză, nu cu bucuria înțelegerii de sine, cum să iubești limba? Când școala e dominată de supraviețuire birocratică, nu de cultură vie, cum să aprinzi mintea unui adolescent? Când profesorul își cheltuie salariul pe materiale didactice, de unde cărți noi și atractive? Când ministrul educației face declarații de parcă i-ar fi ciudă pe întreg sistemul de învățământ, de unde să scoți frumosul din procesul instructiv-educativ? Am ajuns să avem tineri care scriu „care” în loc de „că are”, dar știu perfect algoritmul TikTok. E nedrept să-i judecăm. Mai cinstit ar fi să ne întrebăm cum am permis asta.
Educația nu e doar despre date și formule. E despre înțelegerea lumii prin limbaj, prin poveste, prin rădăcină. Iar când această înțelegere se rupe, se rupe și legătura cu cine suntem.
Jurnalismul – De la misiune la click
Am crescut citind ziare tipărite pe hârtie… iar astăzi scrollez pe fugă titluri scrise ca să înfurie, nu ca să informeze. Am înlocuit investigația cu părerea instantă, interviul cu TikTok-ul și reportajul cu reacțiile de pe Facebook.
Jurnalistul nu mai e paznicul adevărului. A devenit, din păcate, un distribuitor de emoție rapidă. Și de ce? Pentru că adevărul cere timp. Cuvântul cere gândire. Publicul cere… distracție?
Ce e mai grav e că nu mai avem răbdare să citim ce contează. Avem scandaluri care durează trei zile și pe care le uităm apoi complet, avem încă un episod de comedie în care personajul principal e președintele țării, avem încă vreo lege dată cu scopul de a genera nervi, avem istoria ștearsă cu un burete murdar (și Ștefan cel Mare și-a pierdut meritul numelui de pe statuie) avem… de parcă s-au îngrămădit toate pe teritoriul țării peste noapte. Nimeni nu mai scrie poveștile mici ale României – profesorii care construiesc din nimic lecții, bătrânii care știu istoria satului mai bine decât Wikipedia, bibliotecarii care încă speră la o zi în care cărțile își vor recâștiga statutul, academicieni care au soluții acolo unde alții spun imposibil. Iar aceste povești nespuse, pentru că „nu mai avem timp” de ele, iar redactorii sunt prea ocupați să ne servească politică pe pâine, sunt cele care ne pot ridica din gălăgia fără sens.
Literatura – Patriotismul tăcut care încă arde
În subtitlul de mai sus nu evidențiez „patriotismul de paradă”, cel cu steag pe profil și slogan de 1 decembrie. Vorbesc despre acel patriotism liniștit, care se scrie, se citește, se simte în tăcere. Cel din poeziile lui Blaga, din disperarea lucidă a lui Cioran, din liniștea paginii scrise de Ana Blandiana.
Când n-ai citit niciodată un poem despre locul tău, cum să-l iubești? Când nu ai simțit ce înseamnă limba română trăită, nu vorbită, cum să știi ce ai de apărat?
Scriitorii noștri contemporani există, dar parcă sunt invizibili. Cărțile lor nu ajung în librării, nu se dau în școli. Nu sunt citiți și asta nu pentru că nu ar scrie bine, ci pentru că ni se duce cultura de râpă în aplauze… politice și îmbrățișări globaliste. Suntem, cum zicea undeva Andrei Pleșu, o cultură care își uită scriitorii în viață și îi descoperă abia după ce mor. – „Noi descoperim valorile, fie când suntem pe cale să le pierdem, fie când autorii lor au murit. Suntem iubitori de parastase.”
Cine va scrie România viitorului?
Răspunsul e simplu și greu: noi toți, dar asta doar dacă ne întoarcem la cuvânt, dacă redăm cititului un sens, jurnalismului o misiune, literaturii un loc în societate. Și dacă nu mai tratăm limba română ca pe o formalitate, ci ca pe o comoară care ne ține împreună.
Poate nu vom mai avea poeți naționali cu statui ridicate prin parcuri, dar putem avea profesori care citesc cu voce tare. Nu toți vom fi jurnaliști, dar putem fi cetățeni care întreabă și care caută adevărul. Nu toți vom scrie cărți, dar putem scrie fraze curate, gânduri articulate, comentarii care nu jignesc.
România nu e doar geografie. E ceea ce scriem, ceea ce citim, ceea ce ne spunem unii altora. Și dacă uităm asta, o să rămânem o țară fără poveste.
… Și o țară fără poveste e o țară care nu mai crede în ea însăși.
MAGAZIN CRITIC – Nihil Sine Deo / Știri ALESE cu GRIJĂ de suflet
