Între Rusia și Occident – azi și acum 75 de ani. Actualitatea clasicilor… naționaliști. O restituire necesară: 1950 – Alexandru Mateescu Frâncu – „Între Truman și naționalism”
Sursa foto: Twitter/ MFA Russia
Argument
Am găsit util ca, în dezbaterea ce a frământat naționaliștii din România în ultimii ani – mai ales de la debutul agresiunii Rusiei în Ucraina -, respectiv confruntarea celor două tendințe – pe de o parte, cea antieuroatlantică și pro-rusă efectiv, tributară mitului că Rusia ar constitui un pol de apărare a creștinismului și valorilor civilizației europene în fața progresismului promovat de elitele Uniunii Europene și SUA (teorie în care nu credem defel) și respectiv viziunea unui naționalism conștient de eternul pericol al expansionismului rusesc, fie el țarist, sovietic sau putinist, care luptă pentru conservarea identității culturale doar în cadrul status-quo-ului structurilor euroatlantice actuale – să restituim publicului românesc, și mai ales naționaliștilor, un articol apărut în 1950 în revista sud-americană „România”, având ca autor pe Alexandru Mateescu Frâncu, unul din fruntașii exilului românesc anticomunist de după 1945. A fost scris pe fondul izbucnirii războiului din Coreea, care scotea pe sovietici și pe americani din faza declarațiilor politice de la debutul Războiului Rece, punându-i efectiv față în față pe câmpul de război, și alimentând speranțele unor naționaliști exilați din estul Europei, așa cum erau și legionarii, că Occidentul va înțelege, în sfârșit, că neutralizarea imperiului comunist nu putea face decât pe cale armată, și nu prin mijloace politice.
Alexandru Frâncu vorbește despre poziția majorității naționaliștilor de atunci, din țări precum Franța (culmea, similară cu aceea a naționaliștilor de astăzi), încremeniți în dogmele doctrinare asimilate în interbelic și în timpul războiului, incapabili de adecvare la realitățile geopolitice ale momentului și la prioritizarea pericolului expansiunii Rusiei sovietice. Un concept neutralist păgubos și sinucigaș, pe care îl ântâlnim și astăzi la majoritatea mișcărilor naționaliste din Europa, cu diferența că azi unii merg, paradoxal credem noi, până la a se alia cu o Rusie a cărei conducere a reabilitatat fără disimulare toatră simbolistica și retorica Uniunii Sovietice, regretând public dezmembrarea acesteia și propunându-și deschis restaurarea măreției cunoscute de imperiul rus în acea eră.
În debutul anilor 1950, legionarii înțelegeau să renunțe la multe din animozitățile lor de dinainte de 1940, să recunoască viabilitatea democrației de tip occidental (erau de-acum, în Occident, beneficiarii tuturor drepturilor și libertăților garantate de aceasta, după ce trecuseră prin închisorile și lagărele atât ale naziștilor, cât și ale comuniștilor) și să se alieze cu SUA și ceilalți aliați din proaspăt înființatul NATO, pentru a contribui la ofensiva împotriva comunismului internațional.
Un an mai târziu, în 1951, lui Horia Sima îi era publicată, la Paris, lucrarea „Destinee du nationalisme”, în care era explicată această concepție, iar în perioada 1951-1953, o serie de fruntași legionari au fost antrenați de un departament al CIA în baze militare americane din Germania de Vest și Franța, fiind parașutați în România ocupată de sovietici pentru a întări rezistența armată din munți și a face cunoscut românilor interesul SUA de a sprijini opoziția lor față de comunism. Proiectul era subordonat personal președintelui american Truman și celui francez Auriol, având avizul Regelui Mihai și generalului Rădescu, președintele Consiliului Național Român. Capturați, cu excepția unuia singur, de Securitate, acești voluntari au fost condamnați și executați, alături de susținătorii lor locali, la Fortul 13 Jilava de lângă București, la sfârșitul lui octombrie 1953. Un tribut de vieți și destine strivite în lupta pentru revenirea României la democrație, care avea să se împlinească abia
Personal, acest articol mă face să înțeleg mai bine de ce astăzi naționaliștii (cei autentici, evident) nu pot rămâne neutri în încleștarea dintre dintre Rusia expensionistă și Occident, fie că vorbim de NATO, fie de Uniunea Europeană. Și cu atât mai mult, de ce nu este cu putință ca un autentic naționalist să devinpă vreodată susținător al Rusiei și al regimului neosovietic de la Kremlin.
(Notă: Acest comentariu, ca și restituirea unui articol din presa exilului românesc din 1950, are ca unic scop dezbaterea unor aspecte de interes public care au costituit și constituie, în această perioadă, subiectul unor controverse și polemici mediatizate de presa scrisă și audio-vizuală, dar și în mediul on-line. Invocarea unor argumente de ordin istoric se face în acest scop, fiind exclusă orice intenție de promovare a unor doctrine sau ideologii.)
Florin Dobrescu, 2.07.2025
______________________________________
Între Truman şi naţionalism – ordinea urgenţelor
Autor: Alexandru Mateescu Frâncu, „România”, 1950
Războiul are uneori şi părţile lui bune. Pentru noi, românii, avantagiile pe care ni le aduce
declanşarea ostilităţilor în Coreea sunt evidente.
Pe plan internaţional, mai întâi. S-a isprăvit echivocul. Nu mai suntem singuri în lupta contra rusului.
Locul nostru lângă dl. Truman, pe care-l iertăm de a ne fi bombardat oraşele şi de a ne fi „dat în
plată” lui Stalin, ni se pare tot atâta de firesc cum ni se păruse să luptăm alături de Hitler, deşi ne
mutilase Transilvania. Azi ca şi ieri poziţia noastră rămâne neschimbată: suntem anti-bolşevici. Mai
mult: suntem anti-ruşi (pentru că nu-i dorim la noi, chiar de-ar fi ţarişti sau -cum vor fi după război-
„democraţi”). Cine şi-a schimbat poziţia (şi încă cum!) a fost Hitler şi este dl. Truman.
Războiul din Corea se repercutează favorabil şi asupra politicii noastre interne. În ţară provoacă un
reviriment categoric, schimbând total atmosfera psihologică: 20 de milioane de români care se simţeau condamnaţi definitiv la moartea prin rusificare, redescoperă sensul speranţei. Aceeaşi
speranţă, născută în dimineaţa lui 25 Iunie, tinde să funcţioneze printre românii din refugiu ca un
catalizator mai puternic decât celelalte idei-forţă în care ne pusesem credinţa (Regele, Comitetul,
partidele) şi să închege acel suflet colectiv fără de care vom pieri ca naţiune. Războiul, cu nădejdile ce
nasc dintr’însul, reuşeşte miracolul de a ne uni, în sfârşit.
În privinţa aceasta să ne fie îngăduit a sublinia maturitatea politică a naţionaliştilor români, cu sau
fără partid. Reacţia lor -în planul politicii internaţionale- contrastează violent cu reacţia naţionaliştilor
francezi, italieni, germani sau argentinieni cu care am avut ocazia să ne întreţinem, recent, asupra
acestor probleme.
Într-adevăr, naţionaliştii de strictă observanţă, consideră că războiul care va veni nu-i priveşte:
alegerea între imperialismul bolşevic şi cel american le este tot atât de dificilă, cât le-ar fi opţiunea
între ciumă şi holeră. Pentru ei nu există decât o singură atitudine: refuzul. Nu vor să repete eroarea
occidentalilor care -ca să suprime totalitarismul hitlerist- s-au aliat cu bolşevicii şi au contribuit astfel
la instaurarea unui totalitarism infinit mai puternic şi mai primejdios. „Să distrugem comunismul? De
acord! Nu însă cu preţul tuturor valorilor pentru care înţelegem să murim, valori pe care
trumanismul, aşa cum se prezintă astăzi, le calcă în picioare”.
Nu avem căderea să dăm lecţii de politică prietenilor noştri naţionalişti, europeni sau argentinieni. În
ceea ce ne priveşte pe noi, românii, poziţia noastră este clară: mergem cu americanii, fără condiţii,
dar cu limite.
Fără condiţii, în sensul că nu le cerem să-şi colectivizeze industria (cum reclamă laburiştii englezi), nici
să-l recunoască pe Mao (cum pretind indienii), nici să redea Germaniei libertatea (cum cer
naţionaliştii germani), nici să elimine din toate posturile de comandă pe evreii comunizanţi (cum
ordonă naţionaliştii francezi, care când îmbrăţişează o politică, sunt mai excesivi şi mai intratabili
decât chiar iniţiatorii ei) nici să renunţe la manevrele de hegemonie economică în emisfera australă
(cum ar dori naţiunile latino-americane). Noi nu le cerem decât să rămână anticomunişti, pentru că în
sfârşit, târâş, grăpiş, au devenit-o. Şi să treacă de la vorbe la fapte.
Cu limite, în sensul că alianţa noastră nu ne angajează decât până la terminarea războiului. Odată
liberată, România trebuie lăsată liberă, să se organizeze aşa cum va crede ea de cuviinţă.
Dacă însă vine un prieten şi ne spune: „Degeaba-i ajutaţi pe americani. Cum vor fi câştigat războiul, se
vor transforma în tirani. În România vor impune cu forţa armelor o dictatură a vechilor bărbi
„democrate”, economia ţării o vor da pe mâna celor ce şi în trecut au exploatat-o, iar pe voi vă vor
huidui, vă vor scuipa şi vă vor băga în închisori, ca pe vremea cea bună a lui Carol”, îi răspundem
acestui prieten că luăm riscul asupra noastră.
Parcă Hitler nu i-a persecutat pe naţionalişti? Nu i-a exterminat pe naziştii letoni şi lituanieni, nu şi-a
bătut joc de cei danezi şi norvegieni?
Parcă nu eram siguri că dacă ar fi învins Germania, ar fi început, de-abia atunci, adevărata luptă
naţionalistă pentru independenţa noastră, împotriva aliatului de ieri? Am considerat totuşi că în
ierarhia primejdiilor, bolşevismul rus era mai grav decât nazismul german, iar în ordinea urgenţelor
era vital să lichidăm -cu orice sacrificii şi orice riscuri- bestia sovietică, rămânând să vedem cum ne
vom descurca pe urmă cu „prietenul” nazist.
Tot astfel ştim şi astăzi că Truman şi toţi oamenii lui nu ne iubesc. Că ne-ar distruge, dacă ar putea.
Însă credem că şi el, ca şi Hitler, este orbit de pasiune, şi nu deznădăjduim că într-o bună zi va
deschide ochii. Ştim însă că dacă -în cel mai rău caz- ne va ucide pe toţi naţionaliştii, în schimb va
cruţa viaţa milioanelor de români care nu au făcut nici un fel de politică, în vreme ce Stalin ne
distruge pe toţi, fără distincţie. Truman detestă (până când?) pe naţionalişti. Stalin pe toţi românii. Îl
preferăm pe Truman. Preferăm o Românie liberă, fie ea şi anti-naţionalistă, României-cavou pe care
ne-o prepară Stalin.
Este acesta un punct de vedere care ne separă fundamental de naţionaliştii intratabili (ale căror ţări
însă nu sunt ocupate de ruşi) şi ne apropie simţitor de politica Bisericii Catolice, care, ca şi noi,
înţelege să se alieze cu americanii protestanţi împotriva ruşilor păgâni, preferând să contribuie la
victoria unui eretic, decât -prin „neutralitate”- la victoria anti-creştinilor, care ar însemna victoria
morţii asupra vieţii.
“România”, 1950
MAGAZIN CRITIC – ziar online cultural, conservator. Contează pe ȘTIRI ce contează!
