Pe urmele gloriei pierdute – Cetatea Neamț, amintirea care încă veghează
Pe o culme de piatră, străjuită de arbori falnici și de cerul înalt al Moldovei, Cetatea Neamț nu e doar o ruină de piatră, ci este o rană vie în trupul istoriei, un strigăt mut ce răsună printre pădurile dese și printre uitările noastre moderne. Într-o lume în care claxoanele și ecranele ne fură liniștea, acolo sus, la Cetate, timpul încă își pune genunchiul în pământul țării.
Temelia unui vis moldovenesc
Construită în secolul al XIV-lea, în timpul domniei voievodului Petru Mușat, Cetatea Neamț a fost ridicată cu un scop precis – apărarea hotarelor Moldovei. Avea să devină una dintre cele mai puternice fortificații ale Evului Mediu românesc. Sub umbra steagurilor învolburate, Ștefan cel Mare – simbolul neclintit al demnității noastre – a consolidat zidurile, a îngroșat bastioanele și a lăsat în piatră amprenta unui neam care nu se pleca ușor în fața nimănui.
Aici s-a scris istoria nu cu cerneală, ci cu sânge și sabie. În 1476, după bătălia de la Valea Albă, oștirile otomane, conduse de Mahomed al II-lea, s-au oprit în fața cetății. Dar porțile au rămas închise. Nicio trădare n-a scobit dinăuntru ce nu putea fi dărâmat din afară.
O umbră peste veacuri
Astăzi, Cetatea Neamț nu mai e apărată de arcași, ci de tăcere. Turiștii urcă alene printre ruine, căutând în pietre sensuri pe care nu le-au învățat niciodată la școală. Cu fiecare pas, simți că mergi nu pe pietre, ci pe oasele trecutului, iar vântul parcă rostește nume uitate…
Și totuși… cât de repede am învățat să uităm…
Într-o societate în care valorile sunt fluide și reperele dispar în ceața incertitudinii, Cetatea Neamț stă dreaptă, strigând spre cer: „Am fost mai mult decât suntem!” Privind de pe zidurile ei, vezi nu doar văi și păduri, ci și abisul dintre trecut și prezent și constați că acolo unde altădată domnea onoarea, azi e doar ecou.
Mândria care încă respiră în noi
Indiferent de fundal și context, în fiecare român, oricât de adormit de cotidian ar fi, zace o scânteie din focul vechii demnități. Când calcă pragul Cetății, chiar și fără să-și dea seama, poartă în spate duhul celor ce au murit pentru acest pământ. O lacrimă, o tresărire, un nod în gât – toate acestea sunt semne că în noi încă mai clocotește sângele acela vechi, sângele acelui neam capabil să stea drept în fața imperiilor pe care nici lumea nu le mai încăpea.
Un apel către cei de azi
Poate că nu mai avem cetăți de apărat cu arcul, dar avem o identitate de salvat. Poate că nu mai suntem atacați de săbii, dar suntem invadați de uitare, de lehamite și de indiferență. Cetatea Neamț nu cere nimic de la noi, ci ne oferă o lecție, o moștenire, o oglindă. Iar noi, cei care trăim în umbra ei, avem datoria să nu uităm. Să ridicăm, măcar în suflet, ziduri de demnitate și punți de speranță.
Dacă încă mai avem curajul să urcăm la Cetate, poate că, într-o zi, gloria unor timpuri cărora azi le adăugăm adjectivul „vechi” va deveni din nou un fapt concret cu verbe conjugate la prezent.
MAGAZIN CRITIC – Nihil Sine Deo / Știri ALESE cu GRIJĂ de suflet
