Eternitatea din Botoșani — Tăcerea care povestește
Într-un colț tăcut al orașului Botoșani, acolo unde o stradă se topește în umbre și liniște, Cimitirul „Eternitatea” își așterne veșnicia pe o colină cu rădăcini adânc înfipte în istoria unei lumi multietnice și uitate de graba prezentului. Nu e doar un cimitir. E o bibliotecă a tăcerilor, în care paginile sunt făcute din marmură, iar poveștile se rostesc deopotrivă prin crăpături și gravuri în piatră.
Loc născut dintr-o lege a igienei urbane în secolul al XIX-lea, a devenit între timp un altar al memoriei colective, iar aici, moartea a primit forme baroce, cruci sculptate de mâini armene epitafuri în idiș, slavonă sau română veche. Laolaltă, odihnesc boieri, negustori, profesori, doctori, simpli țărani și copii stingheri, încremeniți sub același cer.
Printre aleile sale cu pământ uscat și frunze măcinate, se înalță monumente ridicate odinioară cu fast: îngeri din piatră cu aripile frânte și durere în trăsături, femei înlăcrimate sculptate din marmură albă, cavouri peste care timpul pare să fi trecut fără milă sau cruci bizantine din piatră cenușie. Acestea nu sunt doar podoabe funerare, ci ecouri ale unei diversități care a conviețuit și a construit Botoșaniul — armeni, evrei, ruși lipoveni, austrieci, români moldoveni, fiecare cu limba, credința și suferința sa.
Dar dincolo de mormintele de vază, de inscripțiile aurite și numele cunoscute, Eternitatea adăpostește o altă față — cea a celor uitați. Morminte fără flori, cu cruci aplecate, cu nume șterse de vreme sau poate niciodată scrise… Sunt morți fără lumânări, fără pomeni, fără urmași. Și totuși, tăcerea lor este mai grăitoare decât un discurs: fiecare groapă uitată e o rană deschisă în memoria orașului.
Sunt acolo femei care au murit în naștere și nimeni nu le-a plâns, soldați pierduți în războaie care nu le aparțineau, copii care n-au apucat să zică „mamă” și bătrâni care și-au dus dureri și tăceri până dincolo de moarte. Au fost îngropați fără fast, dar nu fără sens. Fiecare dintre ei este un fir invizibil în țesătura istoriei noastre.
Cimitirul acesta nu e doar loc de odihnă, ci o hartă vie a memoriei orașului — o memorie pe care nu o găsești în arhive sau manuale. Istoria Eternității nu se scrie doar în pietre, ci și în ceea ce lipsește: în mormintele prăbușite, în florile ofilite, în crucea lipsă.
Sunt frunze veștede care joacă peste morminte ca niște suflete care nu vor să plece… Sunt ploi care curg pe pietrele funerare ca lacrimile uitate ale unei lumi demult apuse. Și totuși, în toată această melancolie, Eternitatea are o frumusețe aparte — frumusețea unui trecut care, chiar și în ruină, reușește să lumineze.
Pentru că, oricât de adâncă ar fi uitarea, morții aceștia — fără lumină, fără fotografii, fără urmași — nu sunt pierduți. Ei sunt martori tăcuți ai unui oraș viu, ai unei epoci care a știut să conviețuiască sub același cer. Sunt luminile stinse care, paradoxal, aprind în noi dorința de a cunoaște, de a înțelege și de a nu uita.
Cimitirul „Eternitatea” din Botoșani nu e doar un loc. E o lecție. E o rugăciune. E oglinda unui timp în care moartea nu era un sfârșit, ci doar o trecere — tăcută, dar cu ecouri ce se aud încă prin iarbă, prin piatră, prin noi.
MAGAZIN CRITIC – NIHIL SINE DEO! Contează pe ȘTIRI ce contează
