O țară controlată, în locul uneia educată
Andrei Popete-Pătrașcu
În plină criză socială și economică, regimul de la București lovește în cel mai vulnerabil sector: educația. După ani de promisiuni neonorate și reforme mimate, guvernul a decis să taie și mai adânc. Majorarea normei didactice de la 18 la 20 de ore pe săptămână, comasarea școlilor, reducerea burselor elevilor și lipsa investițiilor în infrastructura școlară compun tabloul sumbru al unui sistem educațional pus deliberat pe butuci.
Aceste măsuri nu sunt întâmplătoare și nici dictate de rațiuni reale de eficiență. Ele fac parte dintr-o logică de austeritate impusă de sus, în care educația este tratată ca un cost, nu ca o investiție. Cât câștigă statul de pe urma acestor intervenții? 0,2% din PIB. Se cere mai mult de la profesori, mai multe ore, cu aceiași bani, în timp ce li se spune că nu sunt performanți. Se înghesuie elevii în școli comasate, în timp ce li se reduc bursele și șansa la un minim de echitate.
În paralel, România continuă să aloce cel mai mic procent din PIB pentru educație din UE, doar 3,3%. Aceasta este „România educată” în practică: o țară în care bugetul pentru școli e amputat fără milă, dar în care sumele pentru înarmare, consultanță și „proiecte strategice” cresc necontenit. În acest context, creșterea normei profesorilor este nu doar o măsură tehnică, ci o declarație politică: sistemul nu mai are nevoie de educatori, ci de executanți.
Comasarea școlilor afectează grav comunitățile rurale, izolează elevi, forțează abandonul școlar și distruge legătura dintre școală și comunitate. În timp ce marile orașe mai pot improviza, în sate educația devine un lux. Aparenta eficientizare maschează o politică de distrugere sistematică a rețelei de educație publică, lăsând loc pentru privatizări mascate și soluții pe bani.
Ce mesaj transmite statul român prin aceste măsuri? Că educația e o povară și că viitorul poate fi sacrificat fără remușcări. Într-o țară în care încă ne mirăm de rezultatele slabe, distrugerea educației pare, totuși, o politică asumată, nu un accident. România nu și-a pierdut doar banii pentru educație, ci și busola morală. Când tai de la școală și adaugi la armament, nu mai poți vorbi de reforme, ci de trădare națională. Iar când profesorii devin surplus, iar elevii sunt doar statistici, putem spune că nu mai avem o țară educată, ci doar o țară controlată.
