Ziua Internațională a Solidarității Ziariștilor – Să nu taci atunci când tăcerea devine complice – MAGAZIN CRITIC

8 Septembrie nu este doar o dată notată în calendar, ci este un reper moral, o bornă în conștiința profesiei jurnalistice. În această zi, în anul 1943, jurnalistul ceh Julius Fučík era executat de naziști pentru îndrăzneala de a spune adevărul, pentru curajul de a scrie ceea ce mulți se temeau să gândească. Acesta a murit cu convingerea că „oamenii vor învinge” și, pentru acest crez, în 1958, Organizația Internațională a Jurnaliștilor a instituit Ziua Internațională a Solidarității Ziariștilor.

Dar ce înseamnă, astăzi, solidaritatea între jurnaliști? Mai are ea vreun loc într-o eră a clickbait-ului, a algoritmilor care premiază superficialul și a rețelelor care transformă fiecare opinie într-un potențial „produs viral”?

Trăim într-o lume construită pe logica dezbinării

Sloganul nescris al epocii moderne pare să fie „Dezbină și cucerește” și, trebuie să recunoaștem, este o tactică eficientă, folosită de regimuri autoritare, companii cu interese obscure, dar și de lideri care se tem de puterea adevărului. Într-un astfel de context, jurnalismul devine nu doar un instrument de informare, ci un bastion de rezistență.

Tocmai de aceea, solidaritatea dintre ziariști nu e un lux moral, ci o necesitate strategică. Pentru că acolo unde unul e intimidat, mințit sau redus la tăcere, ceilalți trebuie să strige mai tare. Pentru că dacă nu ne apărăm unii pe alții, pierdem împreună.

Jurnalistul nu este influencer. Nu este vedetă. Nu este soldat într-o tabără ideologică.

Un jurnalist este (sau ar trebui să fie) în slujba adevărului, un mesager care luptă cu armele faptelor, un om care, chiar dacă o parte din creierul lui îi urlă „pune titlul ăsta că prinde!”, alege să se abțină. De ce? Pentru că jurnalismul nu e despre a „prinde”, ci despre a deschide ochi. Nu e despre a genera reacții emoționale de moment, ci despre a construi încredere pe termen lung.

Ceea ce mulți nu știu este că, atunci când jurnalismul devine spectacol, adevărul devine decor. Și exact acolo, în acel punct de inflexiune, își pierde relevanța.

Adevărul nu este negociabil

Într-o societate unde faptele sunt relativizate, iar realitatea este deformată în funcție de interese, jurnalistul devine gardianul unei valori fundamentale: ADEVĂRUL – și aici nu vorbim despre acel adevăr convenabil, care satisface o tabără sau alta, ci despre adevărul brut, verificat, contextualizat, chiar dacă doare.

Dar nicio luptă pentru adevăr nu se poate duce de unul singur. Julius Fučík a murit într-adevăr singur, în celula lui, dar cuvintele sale au supraviețuit pentru că alții le-au dus mai departe. Altfel spus, pentru că alți ziariști au ales să fie solidari cu idealul lui.

Solidaritatea între jurnaliști înseamnă:

Să nu închidem ochii când un coleg e hărțuit pentru că spune adevărul.
Să nu validăm derapaje doar pentru că vin de la „ai noștri”.
Să nu transformăm jurnalismul într-un câmp de bătălie pentru ego-uri.
Să apărăm libertatea presei, chiar și când nu ne place presa respectivă.
Să vorbim, să ne unim, să ne apărăm reciproc.

… pentru că un jurnalist singur poate fi redus la tăcere, dar o presă solidară nu poate fi învinsă.

Într-o vreme în care minciuna circulă cu viteză de fibră optică, iar manipularea e ambalată în meme și clipuri de 30 de secunde, jurnalistul trebuie să rămână acel personaj (poate plictisitor pentru unii), care vine cu fapte, verifică surse și refuză să spună „ce vrei tu să auzi”.

Astăzi, mai mult ca oricând, jurnalismul are nevoie de jurnalism. Nu de senzaționalism. Nu de influenceri cu microfon. Nu de opinii isterice ambalate drept „analize”. Are nevoie de solidaritate, de caractere, de coloană vertebrală, de curajul de a fi incomod… iar în fiecare 8 septembrie, ne reamintim că a fi jurnalist înseamnă, în esență, să nu taci atunci când tăcerea devine complice.